Viața, dar nu neapărat în ordinea asta…

Nici nu știi unde ajungi să începi să crezi sau să știi că e nevoie de tine, nici nu știai că ești în stare…..

Dar când SENSUL începe să prindă contur, merită să FII în astă viață…

Dacă până acum am dus lupte surde, fără ecou, acești ani alături de copii, părinții lor, colegii mei învățători, profesori, psihologi, personalul de la Institutul Oncologic ”Prof. Dr. Ion Chiricuță”, cred (și nădăjduiesc) să mă fi transformat într-o persoană CU SCOP, CU MENIRE (nici nu știam că dispun de atâta)…

Nu neapărat am devenit mai bună, nici mai sensibilă, dar sigur reflectez cât de puține lucruri contează în viață, sau cât de IMPORTANTĂ este viața.

O invitație înr-o zi de vară, în urmă cu 4 ani, într-o patiserie, într-un voluntariat… Zi senină, ca toate zilele mele de vineri care au urmat pentru că acum, privind retrospectiv, resimt și ”recuperarea” și ”salvarea” mea.

Între timp, alături de copii și părinți, reperele trasate ca finalitate în tot ceea ce mă reprezentau, nu mai stau aliniat, cablat. Fire nevăzute au țesut în mine comprehensiune și posibilitatea TEMERII că ORICUI i se poate întâmpla, că nimeni nu e scutit de nimic.

Niciodată nu am întrebat, nu am cunoscut cauza, efectele, șansele.

Halatul verde și masca albă sau albastră (uneori) mă protejau de acestea toate. Și viața generoasă dincolo de geamurile largi ale etajului IV, treptele multe la coborâre, căștile cu muzică și lacrimile pe obraji, prăjitura pe care o cumpăram și o consumam ca să acopăr vidul sau preaplinul unor zile.

Câțiva copii bolnavi, în primul an de voluntariat, tot mai mulți copii în toți anii mei de atunci încoace. Mă gândesc la numele lor, la timpul nostru împreună, mă gândesc la surâsul lor în momentul depășirii hotarului de învățător-învățăcel, de confort (odată instalată obișnuința și siguranța, de ambele părți).

Cei dragi, întotdeauna acolo, încercănați și încercați, cu sacrificii imense (cu restul familiei acasă, mereu la telefon, mereu pe drumuri, cu pierderea locurilor de muncă, a întregului avut, a speranței).

Din afară, privind înăuntru, nu pare că cineva poate să fie acolo fără să nu plângă mereu, fără să nu dea bir cu fugiții, fără să nu ceară socoteală Cerului, cu pumnii strânși. În acest spital, lângă acești copii, viața nu se oprește: curge, râde, plânge, surâde, alunecă și cade, se ridică și pleacă.

Când vorbesc despre ”Oncologie” mă încearcă sentimente contrare: față luminoasă, izbăvire, putere/ multă tristețe, amărăciune, neputință. Se moare, se rabdă, se trăiește secundar. Cu noi, cu toți, copiii  cântă, se joacă, scriu, desenează, citesc, dansează, descoperă.

Uneori mă întreb ce caut, alteori mă gândesc că terapia mea este vindecarea copiilor, că sunt binecuvântată pentru ceea ce îmi este dat să trăiesc și că sunt o parte componentă a întregului care suntem noi toți cei de acolo.

Prof. Adriana-Manuela CIURTEA
Școala Gimnazială ”Traian Dârjan”, Cluj-Napoca