Strângeri de mână

Emoțiile trăite la începutul experienței mele cu copiii internați la Institutul Oncologic mă vor însoți toată viața. Stau ascunse în cotlonul subconștientului, dar revin ori de câte ori pășesc treaptă după treaptă, etaj după etaj, până ajung la destinație: Etajul IV – Secția pentru copii.

Prima mea zi ca profesor voluntar a fost una dintre acele zile speciale care te marchează pentru tot restul vieții. Pașii mei nu erau destul de hotărâți și de încrezători. Gândurile mele, într-o dureroasă recapitulare, îmi aminteau de toți cei dragi mie pe care boala i-a mistuit încet și dureros, i-a desfigurat, i-a transformat din durere în lumină. Fiorul neputinței trăite alături de mama mea, care deși a luptat din toate puterile ei, nu a biruit boala, îmi umbrea inima ca o povară greu de purtat, mai ales în urcare. Mintea mea dorea să mă protejeze de emoții, să mă întoarcă la confortul meu cotidian, dar inima era pregătită să palpite la toate evenimentele care aveau să urmeze. Și au urmat noian de emoții, sentimente nedefinite, trăiri inexplicabile, ilogice…

Uimirea mea a fost imensă atunci când am văzut atâtea zâmbete în jurul meu. Seninul din jur, liniștea și dorința de viață a copiilor care ne așteptau mi-au alungat îndoielile. Mi-am dat seama că acolo durerea există, este imensă, apăsătoare și neînduplecată, dar dincolo de ea, mult mai puternice decât ea, există curajul și speranța, puterea de a visa și de a trece peste aceste cumplite încercări. Mi-am dat seama că acolo, de la acei copii încercați de boală, de la acele mămici încercate de destin, voi învăța ce înseamnă cu adevărat licărul speranței, puterea credinței, magia vieții și iubirea necondiționată.

Am întins mâna spre fiecare colegă și spre fiecare coleg cu care urma să petrecem săptămânal câteva ore de experiențe ca voluntari. Strângerea de mână a însemnat simbolul respectului, al admirației și al prețuirii pe care le-o port, dincolo de cuvintele rămase nerostite.

Unele colege mi-au transmis fermitate, altele încredere, altele nesiguranță sau emoții contradictorii, dar, cu siguranță, toate strângerile de mână au fost pline de căldură, au fost prietenoase, au fost încărcate de o tandrețe și de o compasiune incomensurabile.

Am dat mâna apoi cu primul meu elev de la Institutul Oncologic. Era un băiat de clasa a V-a, căruia îi făcea plăcere să lucreze la matematică. Mâna lui mică era călduță și moale. Cred că avea nevoie mai mult de o mângâiere decât de o strângere de mână, dar știu că gestul meu de a mă prezenta i-a făcut plăcere. Nu am simțit teamă, nici deznădejde, nici neîncredere, doar dorința de a se simți „ca la școală” și de a putea învăța.

Am păstrat obiceiul de a da mâna cu copiii cu care lucrez exerciții și probleme de matematică. Cred că această atingere de o clipă, această strângere de mână creează o comuniune, asemenea semnului „+” în structura binomului profesor – elev. Îmi doresc să fie un cod al compasiunii, al respectului și al admirației.

Mi-au fost întinse mâini calde și umede, aproape febrile, prin care sângele curgea puternic. Mi-au fost întinse mâini reci, aproape inerte, care îți dădeau impresia că sângele a încremenit. Mi-au fost întinse mâini în care branula stătea bine ancorată sau mâini care tocmai se eliberaseră din circuitul perfuziilor. Aceste mâini firave, mâini delicate sau mâini puternice poartă amprenta încercărilor, a suferinței, a speranței și a curajului în lupta cu boala.

Mi-a fost dat sa strâng multe mâini pe parcursul celor trei ani de voluntariat. Indiferent dacă strângerea de mână a fost fermă sau suavă, hotărâtă sau șovăielnică, mesajul transmis a fost simplu, clar, ferm și unanim: „Vreau să trăiesc! Vreau să fiu sănătos! Vreau să mă bucur de viață!”. Așa l-am simțit și l-am înțeles eu, purtând în suflet povara neputinței și dorul pentru cei pierduți de mine.

Dacă într-o zi aș păși treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, până la destinație: Etajul IV – Secția pentru copii a Institutului Oncologic și nu aș avea cu cine să dau mâna, nu aș fi deloc tristă, ci dimpotrivă, sufletul meu s-ar umple de o imensă bucurie, pentru că spitalul ar fi gol și nu ar mai exista copii bolnavi. În mintea și inima mea există imaginea acelei zile. Sper ca ea să devina cândva realitate.

Dana Zoe MATEESCU
Profesor metodist
Casa Corpului Didactic Cluj