Una din FETELE DE LA CAPÂLNA

• de vorbă cu doamna Liana Deneş •

Există, neîndoielnic, o anume metafizică a renaşterii, un ciclu optimist de firească aspiraţie spre construcţia care perpetuează. Şi care, odată realizată, rămâne bătută în cuie, de la începutul şi până la sfârşitul veacurilor. Procesul nu este chiar atât de romantic pe cât am vrea să fie. Aşa că idealizările nu-şi au locul, fie şi într-o stângace încercare de captatio benevolentiae a cititorului de reportaje sentimentale.

În căutările aleatorii ale reporterului frenetic, întâmplarea îşi joacă rolul şi schimbă costumele, cum spunea Erasm din Rotterdam, apărând sub măşti diferite.

Nu mai ştiu dacă, la început a fost vinul sau întâlnirea cu doamna Liana Deneş. Sigur e că, prin anii ’65, pe o etichetă, înfofolind o butelcuţă de vin de Jidvei din cel bun, un şir(ag) de fete, îmbrăcate în costumele specific locului din Căpâlna de Jos, sătucul acela pitulit între dealurile dătătoare de licori îmbietoare, a apăru, şi pe la noi, curiozitatea pentru dans sacadat, cu mers legănat, de fete tinere, mereu cântând dragostea. Într-o spirală a esenţializărilor dătătoare de crez şi speranţă.

Pură. Frumoasă.

Sintetizând în cânt şi joc sentiment ancestral şi tânguire întru mersul înainte al lumii. Mult, mult mai târziu am aflat de la interlocutoarea mea, că şi ea a fost una din cele care au îm podobit eticheta renumitului vin de pe Târnava Mică, fiind membră, pe atunci, a ansamblului de renume mondial, de-acum. Ba, mai mult decât atât, cea care a dat stil şi valoare jocului de la începuturile lumii – Stana Biriş – a fost chiar mătuşa interlocutoarei mele:

– S-a întâmplat demult, când unchiul meu, Nicolae Biriş a terminat şcoala de învăţători. Şi a fost repartizat departe, într-un sat de lângă Brăila. Acolo, Dunărea cea Mare, cu liniştea-i maiestoasă în aşteptarea unirii cu depărtatele Târnave a aflat unchiu’ of de iubire tinerească. Şi a „răpit-o” pe Stana. S-o ducă departe. În Ardealul nost’. Să-i fie soaţă, cu alte cuvinte. După toată rânduiala locului.. Şi a adus-o la Căpâlna. Tânăra învăţătoare a prins şi ea drag de un dans de aici: Purtata fetelor. Jucată în mai toate satele de prin preajma Jidveiului. Se întâmpla ca, duminica, la cel mai bogat om din sat, să se ţină bal. Omul pregătea loc podit şi distracţia cuprindea mai toată suflarea satului. Cu fete şi bieţi. Tineri. Şi cu mame, grijulii, venite cu fetele lor la dans, urmărind de pe margine. Şi suspinând, nostalgic, după cele tinereţi. Numai că, la un moment dat, flăcăii plecau să-şi stâmpere setea cu câte o bărdacă de şpriţ, vorba vine, pentru că prin părţile locului nu s-a pomenit gospodărie de dac să mestece apa cu vinul. Niciodată. Asta pentru că, se spune, zeii au fost cei care, la începutul începutului, au picurat în boabele ce-şi musteau vrerea pe dealurile dimprejur, aurul soarelui. Şi, desigur, nu se cădea să-ţi baţi joc de cele sfinte.. Abia atunci, când flăcăii şi ceteraşii încingeau vorbă mărunţită la o ulcică-două, fetele se înşiruiau şi făceau încet, foarte încet, porneau un dans numai al lor. Aşa, ,să nu stea gură-cască la drăguţi.

– Înţeleg că, la origine, dansul, nu era chiar aşa cum îl ştim astăzi. De ce?

– Mătuşa mea a stilizat şi jocul, şi portul, şi versurile… Alb negrul costumului a prins… culoare vineţie şi sârmă întăritoare, fostele pălării de paie, cu care femeile mergeau la muncile câmpului s-au împodobit cu panglici albastre şi aurii, iar pantofii de joc… ei bine, erau unici în tot ţinutul. Făcuţi la comandă. Multe repetiţii, multe tăieturi şi adăugiri, suflet cât încape… Şi, nu peste multă vreme, acest dans a devenit emblematic pentru satul nostru. Şi nu numai.

– Când se întâmpla asta?

– Prin anii ’48-50 ai secolului trecut. A rămas din vechime, însă, ca fetele care alcătuiesc grupul să nu fie măritate. Şi să plece imediat ce acest lucru se întâmplă. Până la urmă e „Purtata fetelor”, nu a femeilor. Aşa a fost şi aşa va rămâne, cred. Cu toate că mătuşa mea a adus modificări, esenţa dansului şi cântul au rămas. Costumele, „măsurate cu rigla”, botinele comandate la Târnăveni şi, mai apoi, la Sibiu, portul pălăriilor cu panglici… Atunci când eram şi eu în echipă, şirul fetelor era lung. Mult mai lung! 75 de tinere, îmbrăcate la fel, sincronizând paşii ce sonorizau dalele şi duşumelele multor scene din ţară şi străinătate. Eu am stat puţin, vreo patru ani, dar am dănţuit şi Purtata, şi Drambolicul, şi Purceii.

– Viaţa va purtat prin cele zări, dar, demult, aţi devenit clujeancă…

– N-am uitat însă ce şi cum.

Io-s în deal şi badea’n şesu

Şi mi-l cunosc de pe mersu’,

Că mere gândeşti că scrie

Ca ţăruza pe hârtie,

Şi-i mersu’ legănatu’

Cu dragoste-amestecatu’.

Badeo, spiculeţ de grâu

Mult am vrut să nu te ştiu.

Că de când te ştiu pe tine

Nu-mi trebuie’ altu-n lume

Numai tu, bădiţo, tu Altul bade, nu şi nu“.

Pas şerpuit…

Legănat.

Spiralat.

De Dunăre când blândă, când învolburată. Cântec şi val, ritm şi sincopă de vălurit cele Târnave îngemănate, în poticniri de dealuri înverzite. Şi cu un spirit românesc inconfundabil.

Se pornea cu spatele. Fără muzică. Făr’ de cuvânt. Trei paşi. Apoi înainte, fără muzicuşi, (asta pentru că ceteraşii erau şi ei cu flăcăii la şpriţ bun şi tămâios), aşadar doar în ritmul paşilor sacadaţi, punctând pauzele dintre cântec, tânguire şi dor. Întretăieri de ape şi rotunjimi de dâmb, o continuă sursă de captivitate sufletească, în care fetele nemăritate îşi căutau/vorbeau cu ursitul. Atunci şi acum. Şi în veac.

Şi din nou doamna Deneş:

– Din spirala aceia, din unduirile şerpuite şi sacadate se desprindeau trei grupuri. Şi continuau să dănţuiască. În cerc îmblătit cu viaţa de după viaţă.

– Până…?

– … Se întorceau flăcăii şi muzicanţii. Era rândul lor să-şi arate virtuţile. În conştiinţa lumii, însă, a rămas, această Purtată a fetelor, ca o înşiruire a tot ceea ce a fost şi va să vie. Poate că se va uita şi numele mătuşii mele, poate că se vor mai schimba şi paşii (deja se fac nişte laterale pe care eu nu mi le amintesc), dar esenţa danţului fetelor de la Căpâlna va merge mai departe.

***

Auziţi!

Io-s în deal şi badea-n şesu…

Totul e punctat de paşi fermi, egali, ca structurile unei magii. E un fel de ritual, vesel, fără urme de incantaţii paranormale. E, mai degrabă, o vrajă, un descântec, ce bucură sufletul şi dă legănării fiorul (re)naşterii.

Ontogenie curată!

Şi mi-l cunosc de pe mersu’

Trop, trop, trop… cu pas uşor, metafizica renaşterii îşi desăvârşeşte ciclul optimist, lumea intră în echilibrul lui natural şi rămâne aşa, întru veşnicirea noastră.

A tuturor.

Radu VIDA

Imaginile şi grafica: Domino-Foto s.r.l.