„Twin Peaks” de Romanați sau despre Caracalul de ieri și de azi

Cu ani în urmă exista un serial american de mare succes, intrat în cultura populară (film, desene animate, benzi desenate), care povestește un caz de crimă, în care o tânără, Laura Palmer, o regină a frumuseții locale, este ucisă și găsită într-o pungă de plastic pe malul râului din orășelul Twin Peaks. Ancheta declanșată de un detectiv FBI a demonstrat că ”nimeni nu este nevinovat” din acel oraș, existând o vină sau o complicitate colectivă față de crima petrecută.

În proximitatea unei astfel de povestiri cinematografice s-ar putea situa și evenimentele din Caracalul (județul Romanați de odinioară) de azi. În ambele cazuri, aceste evenimente aparțin unei geografii de locuri misterioase, încărcate de taina ”morților neanunțate”. Ele trimit, totodată, spre teme ale noului roman sud-american, în care hybris-ul, răul, violențele, crimele și violurile, așezate peste o memorie acută încă și încapsulată generațional a trecutului de genocide din perioada conchistadorilor, au dezvoltat o epică și narațiuni ce cultivă evidența cu misteriosul, miraculosul cu evenimentul real. Peste tot este vorba de locuri ”rele”, asemănătoare celor din Twin Peaks sau din Caracal. Se pot degaja câteva teme de dezbatere și de reflexii privind cazul Caracal.

În primul rând, reverberația fără precedent în spațiul public a crimelor de la Caracal, a traficului de carne vie, a supremației găștilor interlope dintr-un orășel coagulează un personaj și scenografii ale acestor locuri ”rele”, mai exact, un personaj colectiv monstruos întruchipat multiplu de procurori, judecători, avocați corupți, polițiști venali, de oameni politici combinați cu personaje mafiote care, la rândul lor, își cumpără mântuirea de la preoți eretici. Toate și toți se află într-o complicitate tainică a crimelor, violențelor, violurilor, a traficului de persoane. O poliție și o justiție care au gestionat sau au arbitrat aceste alcătuiri endemice ale monstruozităților au o contribuție esențială la răul de după 1989 din România. De la corupția din procesele juridice, la malefacțiunile din procesele de retrocedare a proprietăților, la cumpărarea drepturilor litigioase de la proprietari, ceea ce a produs cel mai mare jaf din bugetul statului de pe vremea mai noului ”guru Băsescu” și a vivandierelor Bica, Udrea și a toată pletora portocalie, în bună parte profitoare și venală, justiția le-a talonat impasibilă și complice. Personal, aștept ca în această toamnă, ”tovărășiile” de procurori și judecători să iasă în stradă pentru apărarea prestigiului și îmbunătățirea remunerației educatoarelor, învățătorilor și învățătoarelor, profesoarelor și profesorilor, tinerilor angajați și tinerelor familii și a altor categorii profesionale, așa cum toți aceștia au manifestat perseverent, începând cu iarna lui 2017, pentru independența și apărarea oamenilor din justiție în fața agresiunilor politice.

În al doilea rând, acest spațiu al răului a generat personaje și narațiuni ce au întreținut spectrul crimelor și al curiozității ”de jos”. Până mai ieri, Caracalul a produs jurnaliști precum Dan Diaconescu și Marius Tucă, jurnaliști de la periferia acestei profesii, rău ”școliți”, dar care au fost răzbătători și impertinenți și care au coborât standardele discursului jurnalistic nepermis de mult. Au cultivat senzaționalismul ieftin și hipertrofierea frivolităților și a ”tragediei” Elodiei. Dan Diaconescu de la Caracal a făcut din moartea ”anunțată” a Elodiei un partid politic, care a sedus mințile puține și netoate ale votanților săi, iar Marius Tucășou a făcut în bună parte trustul antenist. Se așteaptă acum Dan Diaconescul poveștii din Caracalul de azi, care la nevoie poate fi… Marius Tucășou, dar și mai abitir, un anume Alexandru Cumpănașu, în căutare și el de un partid ”salvator”.

Dacă rămânem în sfera jurnalismului pofticios de senzațional, de urât și de rău, constatăm că el a cultivat și întreținut în ultimele zile o isterie colectivă. S-au călcat în picioare jurnaliștii și și-au ascuțit penițele de justițiari nevoie-mare în ceea ce privește relatarea și interpretarea cazului de la Caracal. Societatea românească a fost, la rândul ei, isterizată de astfel de relatări, trăind intens în limitele unui fenomen de contagiune mentală colectivă, într-un interval de timp destul de scurt. De la emoția colectivă excesiv-pozitivă produsă de victoria Simonei Halep la Wimbledon, când pe alocuri s-au ivit tendințe ridicole de hagiografiere a acestei Ioana d’Arc a tenisului mondial, la furia și fervoarea negativă, răzbunătoare, proiectată asupra monstrului din Caracal, societatea românească, inspirată de isteria politicianistă și jurnalistică, s-a manifestat ca atare. Mulțimea este, așadar, ușor de manipulat și ușor de câștigat pentru cauze justițialiste, în schimbul unor încărcări masive și a unor licitări peste măsură a urâtului și a monstruosului, iar urâtul, așa cum s-a spus deseori, este o erezie.

Peste toate însă, se instalează ”salvatorul”, ”cel fără de început” și ”cel fără de sfârșit”, Dan Barna, care afirma pompos și patetic că dacă el era președintele României, nu s-ar fi întâmplat cazul tragic de la Caracal. Aleluia!