Școala și frustrările noastre cotidiene

De fapt, nu despre frustrări în sensul propriu al cuvântului, cât despre nemulțumirile noastre, justificate sau nu, referitoare la școala de azi, vă propun să vorbim. Aceasta, pentru că aproape că nu există știre la radio, la televiziune, în presa tipărită sau online care să nu se refere în aceste zile la școală sau la mediul educațional. Și, de cele mai multe ori, referirea e negativă, uneori chiar malițioasă.

Aceasta, nu pentru că nu sunt sau că nu ar putea exista suficiente motive de nemulțumire atunci când ne gândim sau vorbim despre școală și despre actorii ei, cu deosebire despre Ministerul Educației Naționale și despre ministrul educației needucate, începând cu tăierea miliardului de lei, perceput de guvernanți ca surplus la bugetul Educației, în situația în care mii de școli arată jalnic, câteva sute bune au încă toaletele în curte și tot câteva sute nu-și folosesc încă spațiile proprii, pentru că nu s-au terminat lucrările de igienizare sau de consolidare sau pentru că, pur și simplu, aceste lucrări încă nu au început!

Deși majoritatea elevilor simt în mod real emoția pozitivă a începutului de nou an școlar, o parte dintre ei și dintre asociațiile lor (asociații alcătuite majoritar din elevi minori, nu din Teleorman, ci de la Constanța, de această dată!) au invitat la boicotarea noului an școlar preuniversitar pe motivul absurd că elevii cu medii sub 5 după evaluarea națională de la sfârșitul clasei a VIII-a ar trebui admiși de principiu la liceu și nu în școlile profesionale care, în viziunea lor, ar deveni, astfel, școli stigmatizate, iar cei admiși în aceste școli ar fi discriminați cu bună știință. Ba chiar au mers mai departe, amenințând Ministerul Educației Naționale cu darea în judecată. Aceasta în timp ce federațiile asociațiilor de părinți (așadar susținătorii și reprezentanții lor legali!) au spus un DA răspicat acestei măsuri menite să redea liceului românesc valoarea și demnitatea de altădată.

Nu aș vrea să se înțeleagă că nu sunt de acord ca asociațiile de elevi să fie consultate și să-și materializeze în fapt dreptul la exersarea în organisme democratice a opțiunii lor liber consimțite, a voinței și elanului lor tineresc. Dimpotrivă. Toate acestea trebuie susținute. Cu câteva condiții, însă: ca aceste exerciții și exersări democratice să fie în limita legislației și regulamentelor în vigoare, apoi în limitele decenței și ale bunului simț și, mai ales, să fie expresia exercitării dreptului și obligației lor fundamentale de elevi: aceea de a fi prezenți la ore zi de zi și de a fi sârguincioși. Subliniez, a fi sârguincioși, nu neapărat toți de 9 și 10 și nu neapărat toți ușă de biserică. Aceasta pentru că frumusețea umană și șansa noastră sunt garantate tocmai de diversitate. Și pentru că, pedagogic vorbind, un copil/ un elev este bun și foarte bun nu neaparat atunci când obține numai note de 9 și 10, ci, mai ales, atunci când, pornind de la nivelul său și de la particularitățile sale individuale, dovedește că vrea și poate să progreseze zi de zi, an de an.

Veți spune: dar acest lucru nu se prea întâmplă în școala noastră, instituție de educație unde primează performanța absolută și doar notele de 9 și 10. Unde toți elevii, indiferent de nivelul, aptitudinile și posibilitățile lor sunt măsurați cu același absurd etalon al acestor note de 9 și 10. De parcă copiii ar fi cu toții roboți, croiți și funcționând după același algoritm și nu ființe unice și miraculoase prin însăși unicitatea lor…

Aș mai adăuga apoi cerința și nevoia ca elevii și asociațiile lor să înțeleagă și să-și assume condiția lor de actori consultanți în procesul decizional. Pentru că unul e statutul de votant cu drepturi depline și altul de consultant și de ucenic în ale democrației. Pentru că altfel vom râmâne în continuare în confuzia și demagogia democratică prezentă, iată, cu evidență, și în mediul educațional românesc. Și în falsa realitate (ne)educațională, realitate ce generează în rândul părinților și în rândul copiilor de școală adevărate drame, neîncredere, și, mai ales, frică.

Despre această frică pedagogică și social-educațională vom vorbi însă data următoare.

Prof. dr. Mircea BERTEA