Școala ca o cenușăreasă (II)

Promiteam, în „Pastila despre Educație” de săptămâna trecută, că vom vorbi astăzi despre ce înseamnă „muncă patriotică” în școala de acum, să vedem, adică, dacă mai există o astfel de muncă și dacă da, cine, cum și pentru cine o face. Altfel spus, ce fel de ”patrie” servește această ”muncă patriotică”.

Răspunsul nu e greu de ghicit. Dacă înainte de ‘89 elevii erau obligați să facă muncă patriotică (unii chiar se mândreau cu acest statut), să participe, adică, după orele de curs și, cel mai adesea duminica, la acțiuni de curățenie și înfrumusețare a spațiilor verzi din școala și din localitatea lor, să facă în timpul programului școlar de serviciu în clase, în curte, pe coridoare, la cancelarie, la poarta de intrare în școală, să adune de acasă și de la cunoscuți și vecini și să predea la școală maculatură, fier vechi, să strângă plante medicinale, să crească iepuri sau viermi de mătase etc., iar toamna, timp de 4-6 săptămâni, să participle, alături de militarii în termen și de studenți la strânsul recoltei de pe ogoarele și dealurile patriei socialiste, astăzi, oficial vorbind, nu mai există, cel puțin la nivelul documentelor și uzanțelor manageriale ale școlii, o astfel de muncă.

Așadar, nimeni nu mai vorbește de muncă patriotică, uneori nici despre muncă (munca fizică a elevului) și, din ce în ce mai rar, până la deloc, despre patrie. Faceți în acest sens, dacă sunteți părinți sau bunici de elevi de primar sau de gimnaziu, următorul experiment: citiți-le/ povestiți-le copiilor sau nepoților domniilor voastre ce vă spuneam în „Pastila despre Educație” de săptămâna trecută că făceam noi, ca elevi, înainte de ’89, la activitățile de muncă patriotică și veți vedea că vor cataloga imediat întâmplările/ faptele relatate la categoria basmului cult contemporan. Unii chiar la science fiction. În plus, nu cred că vor recepta cele spuse nici măcar cu un minimum de admirație. Cu compasiune, nici atât. Eventual, dacă totuși, în mod cu totul excepțional, vor fi câțiva care să empatizeze, pe fundalul de necrezut că ar putea fi duși la cules de porumb sau la scos de sfeclă furajeră (nu e sigur că ar ști ce este aceasta!) pe frig și ploaie, scenariile gândite de ei se vor referi cu siguranță la cum să facă o grevă spontană, cum să filmeze ”caznele” la care sunt supuși și să le trimită la presă și televiziuni, poate chiar să dea în judecată școala (după cum fac elevii din Constanța în aceste zile cu Ministerul Educației Naționale!), ca să nu mai vorbim de jalea națională ce i-ar cuprinde în mijlocul lanului de porumb, fără semnal la telefon și gps, pierduți pe ogoarele patriei. Nu mai amintesc de scutirile medicale ce ar curge către direcțiunile școlilor ca apa pe Someș la topirea bruscă a zăpezii primăvara!

O posibilă concluzie: școlarul din democrație s-ar putea declara profund jignit, iar ipoteticele lanuri de porumb și tarlale de sfeclă furjeră de care vorbeam ar putea rămâne astfel neculese. Sau, dimpotrivă, mii de elevi ai școlilor de la oraș ar lua cu asalt (precum entuziaștii elevi chinezi sau japonezi) ogoarele patriei, bucuroși că pot ajuta la strânsul recoltei și la depozitarea ei pentru iarnă. Nu știm cu certitudine, din moment ce, după 1989, nimeni nu le-a mai cerut școlilor participarea nici măcar benevolă la practica agricolă de toamnă. Și nici la alte posibile activități patriotice de o atare anvergură.

Și touși, încă se face multă ”muncă patriotică” în școala de stat în România de azi. De această dată, nu de către elevi, ci de către conducerile școlilor și de către profesori. Și chiar de către unii părinți.

Aceasta pentru că, dintr-o regretabilă eroare pedagogică și din false rațiuni economice, cu un minister condus de diletanți, școala a fost asimilată sectorului productiv, sector definit prioritar prin eficiență economică. Ceea ce a dus la goana după rezultate, note, premii, la presiunea formidabilă a examenelor naționale, la obsesia eșecului și la compromiterea educației.  A rezultat un învățământ toxic în care, precum clientul în comerțul liberalizat, elevul este considerat ”stăpânul” nostru și nu discipolul sârguincios care ar trebui să fie. Și, din păcate, de cele mai multe ori, ”stăpân” și acasă.

Vom detalia aceste aspecte în „Pastila despre Educație” de săptămâna viitoare.

Prof. dr. Mircea BERTEA