Prostia ca virus

Păi, când ne apucă pe noi, românii, isteria, atunci să te ții: căruțele grele de bucate, trase de niște boi cu personalitate, se înșiră pe drumul țării, în șiruri lungi, creștinii și-au luat de toate să aibă până în iarnă. Iarna viitoare. Pocnind din bici, pe lângă amintitele patrupede negrabnice, efectuând folclorul monorimat al deznădejdii crepusculare, s-au decis, în parte, să facă un popas ud la făgădău, să-și căineze, cu o anume superficialitate, soarta destinului. Acolo povestesc despre cei 4 cavaleri ai Apocalipsei, bactericind și pustiind locurile pe unde trec, legănați în șea de niște harmăsari ecologizați, care cacă în tufă, și apoi nechează victorioși spre soarele, parcă încercănat.
Dintr-o veche obișnuință, se pune la cale împotrivirea față de regulele stăpânirii, în orice vreme, nu numai la ceasul lui Caragea, purtătorul ciumei roșii. Cămările, podurile, hambarele sunt îndestulate. Se ascund cu grijă coasele, ca nu cumva proasta aia, slăbănoaga cernită, lovită de uitarea vârstei, altzheimițelnică, să caute coase prin gospodăriile oamenilor. Semnele prevestitoare le-au avut, fiecare, în parte: unuia i s-a zbătut pleoapa ori de câte ori femeile (?) celea, Ingrid și Olguța scoteau foc și pucioasă pe narele larg deșchise ca cornetele cu sămânță de dovleac, altul avea fierbințeli la găoz, când marinelu’ învoioșit prin pimniți, dirija viitorul, cu o mână, cealaltă fiindu-i la serviciu, ferească Sf. Albinuță, ocrotitorul apicultorilor cu varice și al imunologilor cu patrafir și linguriță de argint,să verse vreun picur prețios, ce să mai zici de feizbucistele înverșunate, fiindcă mâțul Potică e cufurit, și atunci de vină-i mapamondul lumii și-un anume încămilat arăboc, venit să facă rânduială sanitară în românimea curată, ori penzionarii cu aleanuri înkremlinite spurcând omul care își spune voia și nevoia. Așa e românul: în loc să facă nu ce face popa (un băiet certat cu legea) ci să proceseze ce zice respectivul, el o ia grabnic pe arătură, hotărât să zică NU, la orice i se pare că îi calcă pe grumaz libertatea de a nu gândi, căci iobăgia minții e mai proastă ca proasta satului, din vârful patului.
Cu un ochi la slănină, cu altul la conservă: făina s-a gătat…