Ouă clocite?

Nu scapă prilejul.
Să huiduie. Să arate cu degetul. Spre alţii, dacă se poate. Şi, din păcate, se poate! Există şi un motiv pentru care oricine strănută, spune că noi suntem de vină, că din cauza noastră a răcit. Iar motivul este că nu reacţionăm. Că ne lăsăm mereu şi mereu călcaţi în picioare.
Nemţilor, olandezilor şi belgienilor li s-au stricat… ouăle. Şi, în consecinţă, au fost nevoiţi să retragă de pe piaţă milioane şi milioane de gălbenuşuri şi albuşuri. Cu coajă cu tot. Până nu se strică, oul este simbol universal, germenele, naşterea lumii. Banal, în era producţiilor uriaşe, uitând fiecare dintre noi că, la urma urmei, oul bun, proaspăt, nevătămat, e ca o vie epifanie a lumii. Clocite sau, mai rău, infestate, ouăle devin prilej de discordie… economică. Lovind adânc în structura socială. În zilele noastre, şi în traducere economică asta înseamnă:
Profit? Zero. Pierderi? Cât încape!
Numai că, la ei, e important ca, în peisaj, cineva să poarte răspunderea. Faţă de populaţie, zic, pentru că, acolo, contribuabilul ştie să facă scandal. Să pună piciorul în prag. Chiar şi pe cel de… sus, în aşa fel încât cei care trebuie să răspundă, să răspundă!
De când ne-am liberalizato-mondializat, şi avem dreptul la a jindui spre masa bogaţilor, s-a găsit şi ţapul ispăşitor: servitorul. Cel care, vrând-nevrând, îşi pleacă capul în speranţa că sabia… ştiţi dumneavoastră?, nimereşte alături. Şi nu atentează la jugulară.
Greşit.
Ar trebui să nu ne pese când – vinovaţi sau nu – toată lumea ne arată cu degetul murdar, ba chiar aruncă pe noi lături cu care nu prea avem de-a face. Germania, Olanda, Belgia sunt departe, ar zice un contemporan, iar poetul ar completa: duşmanii lângă noi! Adevărat. Dar învinovăţiţi pe drept sau nu, lucrurile capătă o altă turnură. Se adună. S-au adunat, deja. Cele rele, vreau să spun. Şi, indiferent ce facem, indiferent de circumstanţe, de comportamente, de… ce vreţi dumneavoastră, tot rumânu-i de vină. Şi, în consecinţă, dacă mergem să vedem ceva, dacă nu mergem, dacă am văzut, sau nu, fiecare belgian, olandez sau nemţălău tot îşi murmură în barbă: românii sunt de vină! Ei sunt responsabili de toate ticăloşiile lumii!
În povestea cu ouăle stricate, infectate cu pesticide: nimeni n-a spus că nemţii, belgienii şi olandezii au cumpărat pesticide şi că le-au amestecat, într-un fel sau altul, în mâncarea păsărilor. Ei cu mânuţa lor. Nu! De vină sunt românii (nici măcar firma producătoare de otrăvuri… pesticite), pentru că ouăle lor s-au stricat. Dar – vedeţi dumnevoastră – consumatorul e ferit. Protejat. Pentru că ouăle au fost retrase de pe piaţă. Nimic simbolic, nimic din concepţia orficilor despre acest element primordial, totuşi.
Dar cine a rămas în rahat? Şi, mai ales, cine n-a crâcnit în front? Cei care sunt atât de obedienţi faţă de orice mişcă în Occident n-au curajul nici să respire mai mult decât permit cele cancelarii.
Radu VIDA