Nişte proşti!

Există la noi în ţară o ciudată categorie socio-profesională (ca să folosim un termen ce funcţiona înainte de ‚89) care este capabilă nu numai să muncească pe gratis, şi nu doar să îşi plătească singură producţia, ci şi să-i întreţină şi pe alţii. Să mă explic.

Dacă mergeţi la frizer ori coafeză, prestaţia trebuie achitată. La fel se întâmplă şi cu zugravii, medicii ori vânzătorii de la un magazin sau altul, unde, pe lângă marfa cumpărată (ciorapi sau slănină), se achită şi salariul angajatului. Nimic mai firesc. Un individ care face ceva, fără a lua nici un leuţ ar putea fi catalogat, în cel mai bun caz, prost. Şi totuşi există unii, care fac parte, împreună, din acest bizar grup de fiinţe.

Înainte vreme, categoria asta socio-profesională (mai mult socio, decât profesională) nu era trecută nici măcar în nomenclatorul meseriilor, în care singura referire la activitatea pe care o desfăşoară era “scriitor de vagoane”. Meseria de scriitor – deşi indivizii care o practicau apăreau în mai toate manualele de Literatură – nu figura între ocupaţiile recunoscute. Nu ştiu dacă astăzi este altfel, şi nici nu prea contează.

Ce contează este că cei mai mulţi scriitori români (“adevăraţi” sau ”veleitari”) câştigă infim sau chiar nimic de pe urma acestei activităţi, cele câteva excepţii – cum ar fi Eugen Ovidiu Chirovici, care a spart box-office-ul european sau Mircea Cărtărescu, care a ajuns un nume în literatura mondială – nefăcînd altceva decât să confirme regula. Este absolut fascinant cum o mulţime de persoane cu activităţi literare, şi chiar nume consacrate peste hotare, se înghesuie să dea de lucru tipografilor, librarilor şi editorilor, fără a avea nici un beneficiu financiar de urma acestei munci. Ba chiar scoţând bani din buzunarul propriu pentru asta. Nu am date statistice – de altfel nici nu cred că cineva s-a obosit să calculeze sau măcar să estimeze un procent – dar aş băga mâna în foc că multişor peste jumătate dintre titlurile care apar într-un an sunt finanţate strict de autori. Majoritatea editurilor din asta trăiesc, din banii autorilor, iar de câştigat câştigă şi tipografiile şi librăriile, numai persoana al cărui nume apare pe copertă – nu.

Nici autorii cât de cât cunoscuţi, cu mai multe titluri în CV, nu o duc mai bine. În pofida contractelor semnate cu editurile, în baza cărora ar trebui să primească un procent din vânzări (“stas”- ul pare a fi 8%) cei mai mulţi trebuie să se mulţumească cu cîteva exemplare gratuite din propria carte, pe care le împart apoi prietenilor or le trimit revistelor literare, în speranţa că cineva doar – doar i-o băga în seamă. Iar editurile nu prea se străduie să facă publicitate unui titlu sau altuia. Evident, cei mai mulţi dintre ei au alte surse de venit decît cele din cărţi, iar cei care trăiesc doar din scris probabil că pot fi număraţi pe degete. Ca să revenim la cele două nume de mai sus, poate că doar Eugen Ovidiu Chirovici este capabil să se întreţină din ce scrie, însă Mircea Cărtărescu, profesor universitar, se pare că nu. După cum se poate constata, cele două exemple sunt luate, cumva, la limită: Chirovici scrie nişte cărţi cam a la Dan Brown (cel cu “Codul lui Da Vinci”), pe când Cărtărescu este dintr-o cu totul şi cu totul altă categorie.

Între cei doi există, însă, o mulţime de persoane care “comit” texte literare, mai rele sau chiar mult mai bune, texte care, aşa cum sunt, poate că schimbă o mentalitate sau alta, poate că dau sau anulează o idee, sau, pur şi simplu, ne ţin de urât.

Şi fiindcă tot a fost în 3 martie “Ziua Internaţională a Scriitorilor”, am putea măcar să ne amintim de aceşti proşti.

Viorel DĂDULESCU