Ne-am întins mai mult de cât ne ţine plapuma?

Printre tot felul de mesaje cvasi-isterice privind infecţiile cu coronavirus (cu certitudine “personajul public” cel mai vizibil în ultima vreme), validările şi invalidările în Parlament ale noii garnituri guvernamentale sau numirea lui Florin Cîţu în funcţia de premier, a apărut încă o veste rea, că doar nu se putea altfel, care riscă să treacă aproape neobservată: Comisia Europeană a declanşat procedura de deficit excesiv pentru România, din cauza depăşirii procentului de 3% din PIB.
Faptul în sine nu constituie cine ştie ce mare noutate – o atitudine în acest sens fiind anticipată de mai toată lumea – însă acum, când lucrurile chiar s-au întâmplat, poate că situaţia merită o minimă discuţie. Mai întâi o scurtă recapitulare.
Conform Tratatului privind funcţionarea Uniunii Europene, România “are dreptul” la un deficit de 3% din PIB. Dacă procentul este depăşit semnificativ, Comisia Europenaă cere reducerea acestuia, iar dacă asta nu se întâmplă trece la adoptarea unor măsuri mai drastice. Comisia a considerat că depăşirea de 3,8% înregistrată anul trecut nu este “nici excepţională şi nici temporară”, dar a cerut o “ajustare” (a se citi reducere) treptată a deficitului, de 3,6% în 2020, 3,4% în 2021 şi 2,8% în 2022.
Aparent, dracul nu e atât de negru, căci un deficit de 3,6% nu diferă chiar aşa de mult de cel de 3,8%, diferenţa fiind un procent la o primă vedere nesemnificativ, de 0,2%. Însă… Însă Comisia a mai apreciat că Legea pensiilor „este principalul factor al preconizatei creşteri rapide a deficitului guvernamental şi a riscurilor la adresa sustenabilităţii fiscale”. După cum se ştie, legea respectivă ar urma să intre în vigoare în toamnă, iar “efectele” sale ar urma “să se vadă” abia din 2021 încolo, aşa cum precedenta majorare a punctului de pensie, cea din 2019, a început să fie vizibilă doar din acest an. În plus, pe lângă majorarea pensiilor, executivul, indiferent care va fi acela, o să mai aibă pe cap creşterea alocaţiilor pentru copii (măsură amânată deja pentru vara acestui an), plus salariile deja spectaculoase ale bugetarilor, plus investiţiile care totuşi trebuie făcute.
Este greu de anticipat ce va face în aceste condiţii şi în acest context – al alegerilor anticipate sau “normale” – un viitor guvern. Pe de o parte nu poate renunţa la majorarea pensiilor şi nici a alocaţiilor, deoarece aceste măsuri sunt prevăzute în legi adoptate de Parlament. Dar, teoretic vorbind, poate amâna majorările. Sau poate “defalca” majorarea: un procent în toamnă şi altul (altele) mai încolo. Evident, toate acestea se pot întâmpla doar dacă executivul are susţinere parlamentară.
Altă soluţie ar fi majorarea veniturilor la buget, aşa încât să existe bani pentru toate. Însă, deocamdată, economia nu dă semne că ar putea contribui mai mult în această direcţie, şi nici ANAF-ul nu se înghesuie să rezolve problemele semnalate de mai multă vreme privind modul în care marile firme îşi achită impozitele. Ar mai fi ideea de a creşte unele taxe şi impozite sau de a introduce altele noi – măsură de care, măcar la nivel declarativ, toţi politicienii fug ca dracu de tămâie.
Mai sunt şi alte variante, cum ar fi trecerea la impozitarea progresivă, dar asta nu pare a interesa cu adevărat pe nimeni.
Până la urmă este greu de prevăzut ce va face un guvern sau altul, dar se poate întrevedea că măsurile cu pricina nu vor fi defel agreabile. Şi nici nu se poate deocamdată şti dacă măsurile respective vor întinde suficient de mult plapuma bugetului românesc aşa încât să ajungă tuturora, pentru toate.