Motorul şi claxonul

Bilanţul triumfalist, citit cu pixul în mână de premierul Viorica Dăncilă, privind cele şase luni de cînd se află – oficial, cel puţin – la conducerea ţării, m-a dus cu gîndul la plenarele de tristă amintire de acum un sfert de veac, când totul era bine şi frumos şi se înregistrau victorii după victorii, toate ale poporului, dar nu se ştie împotriva cui. În jumătatea de oră când fruntaşa guvernării ne-a arătat cum toate cele au crescut – şi economia şi salariile şi pensiile şi încasările la bugetul de stat şi câte şi mai câte altele – mai că era să uit de ce se întâmplă de fapt pe la noi.
Era să uit că avem o inflaţie de peste 5%, cea mai mare din Uniunea Europeană, care a anulat toate prezumtivele creşteri de salarii, generate – vezi Doamne – de trecerea contribuţiilor sociale de la angajator la angajat, şi a redus şi majorarea punctului de pensie.
Aproape că am uitat de creşterea – na, despre creşterea asta nu s-a spus nimic – până la stele a datoriei externe, cu peste 2,5 miliarde de euro în numai cinci luni.
Mai-mai că era să uit că avem cea mai mare rată a persoanelor aflate în risc de sărăcie, şi că 900.000 de români (circa 4,5% din populaţia ţării) trăiesc în sărăcie extremă în aşa numitele zone marginalizate, iar o mulţime de copii români merg la culcare flămânzi.
Era cât pe ce să nu-mi aduc aminte că la noi se moare pe capete de boli despre care alţii citesc în manuale de istorie, cum ar fi rujeola, şi că în spitale nu există paturi pentru bolnavi, aşa că sunt trimişi să moară în pace pe unde apucă, dar că se dă bine mersi şpagă cât încape.
Aproape că am uitat că n-avem nici o autostradă isprăvită, că cele din care s-au făcut câteva bucăţele se tot surpă, că trenurile merg mai agale decât atunci când s-a inaugurat prima cale ferată în ţară, şi că investiţiile publice sunt la un minim istoric.
Era cât pe ce să uit de toate acestea, dar nu ştiu cum se face că tot în jumătatea aceea de oră mi-am amintit de un banc de dinainte de ‘89. Văzând tovarăşii că nimic nu merge cum trebuie, se gândesc ei ce se gândesc şi unul dintre dânşii are ideea de a-i cere părerea lui Marx. Aşa că îl trezesc pe Marx, analizează el situaţia şi zice “Dragii mei, nu văd nimic greşit. Ce am spus eu s-a făcut, poate cu chestiile astea mai noi să fie ceva în neregulă”. I se mulţumeşte, dar cum nimic nu se schimba n-au ce face şi îl trezesc şi pe Engels. Se uită şi Friedrich în dreapta şi în stînga, toate i se par cum trebuie, aşa că recomandă să se analizeze tot treburile ceva mai noi, de după el. După o vreme, în disperare de cauză, se apelează la Lenin. I se cer scuze – “ne iertaţi că vă deranjăm, dar uitaţi că aşa şi pe dincolo” – învaţă ce învaţă Vladimir Ilici, investighează pe ici pe colo, şi deodată numai ce-şi dă o palma peste frunte şi spune: “Mă… (şi a rostit o vorbă pe care nu o putem publica în ziar), cheia de contact trebuie băgată la motor, nu la claxon”.
Viorel Dădulescu