Mare, gros şi cumsecade: SE SCHIMBĂ VIAŢA PE RÎUL HĂŞDATE

Se ştie: toamna strecoară în suflete nostalgii. Toate îţi apar într-o lumină difuză şi, credeţi-mă, din acest motiv, pictori, sculptori, poeţi sau prozatori s-au întrecut în a regla tirul lor înspre acest anotimp.
E miere în suflete şi nebunie de culori pe dealuri. Vîntul se insinuează între verdele ierburilor şi rugina foioaselor de pe Dealul Agrişului, Pădurea Muierăului trăieşte nostalgie după brădetul de altădată şi-şi admiră veşmîntul actual într-o spectaculoasă şi neaşteptată alcătuire. Acolo era plin de mesteceni şi se făceau, de Sînjorz, serbări cîmpeneşti, îmi spune cineva. Acum e păşune. La Bucium, între Filea de Jos şi Şutu, tot o pădure seculară marca locul. Stejari păhui, mari, de necuprins de un singur om. După război s-au scos butucii şi s-a făcut colectivul. Grajduri faine, impunătoare!… La inaugurare s-a băgat curent în sat. S-a pus un dinam la roata de la Moară. S-a făcut o petrecere să răsune valea! Dar nimeni nu uită că, pe dealuri, frumuseţea locurilor de legendă era împînzită de cuiburi de mitralieră. Pe fiecare deal, cîte unul. Aşa, să se ştie că a venit o lume nouă. În curtea primului CAP din judeţ se lăfăiau 100 de care. Cu boi falnici. Prin 1965, producţia a fost de 33 de vagoane la cereale doar în Şutu. Apoi a urmat coborîrea pe tobogan. În 1989 s-au raportat.. doar 3 vagoane. După, numai cîteva sute de kilograme… Au rămas doar dealurile înmiresmate de legende, lacurile (cunoscute impropriu ca lacurile de la Ciurila). Şi casele localnicilor, calme şi calde, de o ospitalitate năucitoare. Risipite care încotro, pe o parte sau alta a Hăşdăţii. Cu întreg ceremonialul de nesfîrşite zile lucrătoare şi sărbători.

Ocoşiţi la căcădări
Se spune că, odată, demult, s-a adunat toată lumea din satele acestea să împartă terenul. Au venit oamenii cu furci, cu coase, cu securi, cu ce a avut fiecare. Astea pentru că înainte nu s-a ajuns la o înţelegere. S-a pus problema tranşării dilemei printr-o luptă. Bărbătească. A venit o ploaie puternică? S-a iscat un soare arzător? Părerile sînt împărţite. Că, vezi Doamne, şi memoria colectivă are scăpări! Şutenii s-au aciuat lîngă un măcieş. Au ţinut sfat, în timp ce o glajă trecea din mînă-n mînă. Şi au hotărît, înţelept, să nu mai facă vărsare de sînge. Au propus, aşadar, ca pe unde trece Hăşdatele, acolo să fie hotarele satelor. Şi aşa a rămas. De la Filea în Jos, Şutu şi Pădureni, că restul au aparţinut satelor Ciurila, Pruniş (Silivaş, cum i se spunea). De s-a dus vestea pînă hăt, departe! Colo, spre Petrid, Indol, Livada (Ştiop), Plaiuri (Hăjmaşu), Crăieşti (Făgădaie), Pădureni (Muierău) şi Sălicea. Numai Şutu nu şi-a schimbat denumirea. Că de, amintirea boierului cu urechea retezată trebuia păstrată.

Cum s-a născut cetatea apelor?
Aici, la Pod, zice lumea. Un loc ca oricare altul.
Numai că, la un moment dat, aici au poposit lipovenii. Veniţi de pe Dunăre, că erau specialişti în desecări. Prin 1974-75 au început treaba. Lucru greu! – am aflat. S-au făcut nişte şanţuri uriaşe, care canalizau toată apa dinspre terenul înstăpînit al mlaştinilor. Lipovenii erau ca nişte supraoameni. Cu o forţă extraordinară şi cu drag de muncă… ceva de speriat! Nu mergeau la… fitness, bineînţeles, dar aveau o constituţie aparte, spun localnicii mai bătrîni. Aveau cîte un hîrleţ cu un înălţător sudat la coadă de 40 de centimetri. Intra hîrleţul la vreo 70 de centimetri în terenul mlăştinos. Goi pînă la brîu, înaintau ca nişte atleţi. Ce pica de pe hîrleţ, era adunat de către nevestele lor. Lucrau aşa, în echipă de familie, ca să zic aşa, de dimineaţa pînă seara. Înaintau ca şi cîrtiţele. Dar şi cîştigau! În vremurile acelea – 10-11.000 de lei erau bani foarte mulţi. (Un profesor cu vechime cîştiga cam 2000 de lei). Se mai opreau, din cînd în cînd, şi momeau cîte un copil să meargă în sat. După slană şi ţuică. Le plăcea enorm cum se făcea jinarsul prin părţile astea binecuvîntate. Munceau şi beau. Şi, la o adică, cumpărau spirt sanitar şi-l tufleau dintr-una. Dar spirtul îl trimiteau mai mult acasă. Pentru că acolo, ziceau, aşa ceva nu se găsea. Şi încă ceva: aveau nişte femei foarte frumoase. Familişti mai toţi, seara se puneau pe chef. Într-o vară, unei familii i-a venit fata. Băieţii, localnici vreau să spun, hop, şi ei! S-o lase la dans, la Şcoală. De acord, a zis, tatăl, dar la ora 8 – acasă! A explicat tatăl, frumos, dar ferm, să înţeleagă tot leatul, că doar era vară şi se întuneca tîrziu. De aia, spunea, că la ei, acolo, prin bălţile Tulcei, era obiceiul ca o fată să nu fie prinsă de întuneric cu vreun flăcău prin preajmă. Prin anii aceia, la nuntă se făcea verificarea miresei. Naşul aştepta la uşa odăii unde tinerii se îmbrăţişau pentru prima oară. Dovada era cearceaful însîngerat. Dacă cearceaful nu era alb, se lăsa mare ruşine. Naşul servea pe socrul mic cu un pahar de vin, ţinut în palmă. Era un pahar special pentru asemenea evenimente. Dacă fata era virgină, naşul ţinea de fundul paharului să poată bea socrul mic. Dacă nu, lăsa talpa liberă şi vinul i se scurgea în palmă. Şi intra în pămînt tata miresei, dacă se întîmpla aşa ceva!

În aurul Toamnei, clipa romantică…
Aici, în locul numit „La pod” (Şutu) stau la o vorbă cu un om al locului. domnul Liviu Copil, priveşte spre „laguna” mirifică şi-mi spune:
– În 1979 s-a dat în folosinţă primul dig. Cel de la Filea de Jos. Încet-încet, pe covata rîului Hăşdate a apărut lacurile de astăzi. Au pierit în adîncuri mlaştinile neprietenoase. S-au făcut o serie de baraje artificiale, din pămînt, cărate cu maşinile CAP-ului de aici. Se lucra cu buldozerul şi se betona dinspre „partea de atac al apei”. S-au adus peşti şi, miraţi, oamenii au asistat la prima populare a unui lac artificial creat. Prin 1987 erau finalizate toate lacurile. Şi erau producţii serioase! Se scoteau şi cîte 80-90 de tone de peşte pe an!

– Dincolo de poveştile pescăreşti…
– … Trebuie spus că peştele de Ciurila se deosebeşte de multe alte zone similare. E mai dulce, are o altă textură, poate şi pentru că e apă curgătoare. Pe bălţi, peştele are miros de nămol. Aici nu există aşa ceva. Iar crapul românesc sau cel chinezesc, la 3-4 kilograme, n-are asemănare. Trebuie doar prăjit în mălai sau în ulei, cu anume ştiinţă. Cel mai bun peşte de aici rămîne însă şalăul. Există o reţetă locală (secretă, bineînţeles), care dă peştelui o savoare aparte şi cu care localnicii se mîndresc nevoie-mare! Şi, se spune, că-i mult mai bun decît peştele cela, din America de Nord: somonul. Dacă-i… prefaţat cu o ţuică din partea locului.
Multă zoală a fost pentru lacurile de aici. Dar, pînă la urmă, tot ocoşimea de sub căcădări a învins. Întreprinderea Piscicola a ajuns în faliment, Societatea Agricola-Popas Ciurila a cumpărat digurile de la Pădureni, cu cele două iazuri şi lacul Volvo de la Filea. Toată lumea s-a săturat de „luptele de gherilă”.
Preşedintele Asociaţie Agricole-Popas, d-ul Liviu Copil:
– Urmează să golim lacurile, să le curăţăm pe rînd, să le (re)populăm cu peşte. În cel mai scurt timp posibil, vom reda lacurile pescarilor sportivi. Să nu mai trebuiască să meargă pe cine ştie unde… Că microbu-i mare!
– ?!
Sînt sigur că e „boală” mai grea decît fumatul şi băutura. Pescuitul are un anume ce, de care nu mai scapă omul niciodată.

– De ce depinde redarea luciurilor pentru pasionaţi?
– De banii pe care îi vom avea şi de posibilităţile materiale. Există un proiect pentru căsuţe, cu locuri de campare, călărie, cu locuri de joacă pentru copii. Tot ce trebuie unei familii să se simtă bine aici.
Paşii rătăcesc pe ici pe colo. Şi, dintr-o dată, sunetul lor are un efect neaşteptat. Dintr-un lan de porumb răsare o pensiune modernă: 8 camere şi 2 apartamente largi, spaţioase, cu baie proprie. Parterul e doar pentru recepţie, centrală, magazii de alimente, bucătării ş.a. Restaurantul are 65 de locuri, terasă… Sigur, în curînd porumbul nu va mai exista. Buldozerele vor face loc pentru o imensă parcare. La o aruncătură de băţ sînt lacurile şi mai departe, la doar 18 km e municipiul Cluj-Napoca.
Îmi dau seama că, pe lîngă frumuseţile naturale, zona devine una cu adevărat potenţial de recreere. Mai mult decît atractivă. Nu-i pentru braconieri sau cei care vin pe malul lacului pentru a da drumul la manele. Aceste lacuri, împreună cu serviciile care le asigură vor atrage turiştii. Adevăraţi. Cu toate că încă legea este potrivnică, un porc, un viţel şi o pasăre, crescute aici şi servite după anume ştiinţă gastronomică, vor face furori. Există un concept după care produsele tradiţionale vor fi chiar de aici, de la microfermele din împrejurimi. Şi nu vor purta eticheta cine ştie cărui supermarket.
Proiectul mai prevede un Spa, cu bazin închis şi deschis, jacuzzi, saună…

***
Ore de seară. Taine.
Clipocit de valuri mici. Orele acestea refac heraldica locului. În culorile toamnei, înserarea aleargă cu picioare subţiri pe coclauri. Nu peste mult timp, restaurantele de pe maluri îşi vor aprinde candelabrele. Locul, sînt sigur, va căpăta înfăţişare regală pentru o viitoare legendă. Şi toată armonia asta umedă va face ca biologicul, naturalul să capete noi valenţe. Rămîne tabloul acestei toamne, Hăşdatele gros şi cumsecade, casele localnicilor calme şi calde, Pensiunea (deocamdată fără numele care să-i consacre brandul). Şi,desigur, clipa cea repede trecătoare. Care, scrijeleşte pe răboj că în leat 2014 locul şi-a schimbat înfăţişarea. A rămas doar frumuseţea inegalabilă, ospitalitatea năucitoare şi acel ceremonial tainic, de pe margini de ape, ce consfinţesc speranţe de mai bine.
Atît în zilele lucrătoare, cît şi-n sărbători.

Pagină realizată de Radu VIDA
Foto: AnomisadiV