Lecție de viață

Lumina unei după-amieze de toamnă târzie se cerne timid printre storurile situate la etajul al cincilea al Institutului Oncologic unde ne aflăm. Suntem o mână de oameni. Pe chipurile noastre se citește spaima, curiozitatea, mila.

De dimineață, de când am fost contactată telefonic și anunțată că începem, mă aflu într-o agitație continuă. Mă sperie gândul de a intra pe porțile unei instituții unde se spune că domnește suferința. Oare cum voi putea suporta să văd și să simt atâta durere? Mă încurajez și îmi spun că trebuie să pot. M-am înscris benevol în programul „Voluntari pentru Educație” deoarece mi-am dorit foarte mult să fiu de ajutor. De aceea, trebuie să pot! Sosește momentul așteptat. Doamna Mariana Pop, inițiatoarea programului, însoțită de o parte din personalul secției pentru copii, ne prezintă proiectul „Voluntari pentru Educație” și tot ce presupune acesta. Cadre didactice pentru învățământul primar, gimnazial și liceal urmează să desfășurăm activități educative cu pacienții copii internați la institut. La discuție asistă și părinții celor înscriși în program. Totul urmează să se desfășoare după un orar bine stabilit și în conformitate cu programa școlară.

Începem întâi într-o sală special amenajată. O oră de la școală se condensează aici în câteva minute. Timpul se scurge în alt ritm, la spital… Treptat, treptat, spațiul inițial devine neîncăpător. Tot mai mulți copii, reticenți la început, doresc să ni se alăture. Sunt solicitate mai apoi și alte cadre didactice, pentru diverse discipline. După-amiezile se animă, iar copiii uită pentru moment de lungile tratamente menite să distrugă celulele canceroase și reintră în atmosfera de la școală.

Cât timp aștept pe hol să-mi preiau copiii înscriși în program, o lacrimă se ivește în colțul ochiului, apoi altele încearcă să-și facă loc. Dar nu, aici nu am voie să dau frâu liber emoțiilor care mă copleșesc, așa că îmi înăbuș plânsul. O fetiță care de-abia a învățat primii pași este purtată în brațe de o mamă îmbătrânită înainte de vreme. De sub bluzița roz se zărește un tub de drenaj care acoperă un abdomen proeminent, plin de pansamente. Oameni cu fețele obosite, care împart suferința cu propriii copii, ni se destăinuie. Auzim povești de viață care ne tulbură: în unele cazuri, un diagnostic aflat întâmplător, care a căzut ca o lovitură de trăsnet; alteori, numeroase recidive, însoțite de tratamente peste tratamente, cu internări repetate într-un spital situat departe de casă, cu pauze lungi de la școală și cu situații școlare neîncheiate… De aici, inițiativa fericită a unui proiect de genul celui la care iau parte și eu: copiii primesc note, le sunt recunoscute la școlile lor și evită, în felul acesta, situația neplăcută de a pierde un an școlar. De la o săptămână la cealaltă, starea de spirit se schimbă, tratamentul dă roade, la fel și consilierea psihologică. Uneori, pe când revenim la institut, constatăm că unii dintre pacienți au părăsit spitalul, deoarece au încheiat tratamentul, iar starea lor de sănătate este din ce în ce mai bună.

Pe holurile spitalului se perindă pacienți, de la cei mai mici, de câțiva anișori, până la adolescenți aflați în pragul majoratului. Cu cei de gimnaziu și de liceu am ocazia să interacționez în fiecare zi de luni, reușesc să îi cunosc, să le aflu povestea, presărată cu bucurii și necazuri. Ne împrietenim rapid pe rețelele de socializare și îi urmăresc apoi în tăcere, din spatele unui ecran de laptop, cum își continuă viețile după tratamentul de la Cluj. Se risipesc prin toată țara, în locurile din care provin. Mă bucur odată cu împlinirile lor și mă întristez când pe peretele lor de Facebook curg mesajele de rămas-bun. Ce au în comun toți acești copii? Dincolo de un căpșor lipsit complet de păr și de perfuziile obligatorii în astfel de cazuri, pe toți îi unește o poftă nebună de viață. Dorința lor de a trăi, bucuria cu care participă la activitățile noastre mă însuflețesc imediat, după o zi epuizantă la școală.

La sfârșitul zilei, în timp ce cobor spre oraș, gândul îmi zboară la cumulul de emoții resimțite la început. Eram convinsă că îi voi ajuta pe copii, alături de ceilalți voluntari implicați, învățându-i lecții utile de literatură și de gramatică. La scurt timp am constatat însă că lecția cea mai importantă am primit-o eu. Este o lecție de viață pe care mi-au predat-o acești copii minunați. Am învățat de la ei să mă bucur de ceea ce am, să prețuiesc viața, să nu-mi pierd niciodată speranța, să înfrunt greutățile cu mai mult curaj!

La un moment dat se apropie  sărbătorile de iarnă. Toată lumea este în febra pregătirilor. Unii dintre pacienții de la spital primesc permisiunea de a petrece sărbătorile acasă. Nu toți au însă privilegiul acesta… De Crăciun, într-o vilă luxoasă, o fetiță cu cârlionți aurii își despachetează fericită cadourile așezate peste noapte sub brad. A primit tot ce era pe lista de dorințe. La câteva străzi distanță, pe un pat de spital, o fetiță cu un șal roșu înfășurat în jurul capului golaș, privește pe geam la fulgii mari care coboară din înaltul cerului. Are o singură dorință de Crăciun…

Prof. Ana-Maria ȚIBRE
Școala Gimnazială „Constantin Brâncuși”