La răscruce de drumuri

În urmă cu trei ani am pășit pentru prima dată, în calitate de coordonator al activităților educative la copiii din ciclul gimnazial și liceal, în Institutul Oncologic din Cluj-Napoca, în cadrul proiectului ”Voluntari pentru educație”.

Cu multă emoție am urcat la ultimul etaj al Institutului, unde am întâlnit, pe hol, copii frumoși, veseli, dar vizibil măcinați de crunta boală. Cu inima strânsă am intrat prin saloane pentru a-i cunoaște pe copii și pe aparținătorii acestora. Îmi amintesc și acum foarte clar acea zi care m-a însoțit pe tot parcursul activității mele în acest loc. A fost o zi frumoasă, dar și plină de o puternică încărcătură emoțională. În acea zi am trecut prin multe stări: am trecut de la fericire la tristețe, la frustrare, la furie, la deznădejde, la speranță.

Eram fericită pentru că vedeam cum se luminează copiii la față în momentul în care intră profesorii voluntari pentru a desfășura activtăți cu ei; eram tristă pentru că simțeam suferința copiilor și a părinților, frustrare, pentru că mi se pare incorect și inuman să văd copii atât de mici și de fragili, chinuiți și încercați de suferință; furie, pentru că acestor copii li se fură copilăria cu toate frumusețile ei; deznădejde la vederea copiilor aflați în ultimul stadiu al bolii și speranța că într-o zi ei vor vedea luminița de la capătul tunelului.

În acești doi ani și jumătate petrecuți în Institut am avut parte de zile încununate de succes datorită copiilor care au trecut cu bine de Bacalaureat, de Evaluarea Națională, examene susținute în spital; datorită copiilor care s-au însănătoșit și s-au întors cu zâmbetul pe buze la casele lor și la școlile unde îi așteptau cu nerăbdare colegii, prietenii și profesorii; datorită copiilor care se bucurau de fiecare minut petrecut alături de profesorii voluntari;  dar am avut parte și de zile negre, care au lăsat câte o urmă în sufletul meu, zile care mă făceau să ies în lacrimi din spital.

Faptul că am avut privilegiul de a lucra în acest proiect mi-a schimbat viziunea asupra vieții. Am învățat să mă bucur mai mult de lucruri mărunte, să valorific la maxim fiecare secundă trăită alături de cei dragi, să apreciez fiecare răsărit de soare și să mulțumesc Celui de Sus pentru sănătate.

Fiind lângă acești copii timp de doi ani și jumătate, de două-trei ori pe săptămână, am trăit emoții atât pozitive, cât și negative cu fiecare copil în parte, toate aceste trăiri au dus la consum psihic și emoțional, punându-și amprenta asupra mea și a stilului meu de viață.

Momentul despărțirii, pentru că la un moment dat a venit și acesta, pentru mine a fost unul copleșitor. Acest moment nu a fost ușor, ținând seama că acești copii au nevoie permanentă de un stâlp, în educația lor, iar eu eram unul. Am luat hotărârea de a mă opri din a mai face parte din acest proiect, cel puțin pentru o perioadă de timp, deoarece în iarna anului 2018-2019 am fost șocată de explozia de cazuri noi în rândul copiilor și de pierderea unor copii care au luptat cu această boală o perioadă lungă de timp, șoc care m-a determinat să renunț, emoțional, eu nemaiputând face față.

Gândul îmi este tot la ei, la cei care m-au învățat să nu mă gândesc la boală, să cred în miracole până în ultima clipă, să cred în Dumnezeu și în puterea oamenilor de a face bine. Ei sunt un exemplu pentru mine și îmi vor călăuzi pașii de acum înainte în tot ceea ce voi face.

Cred că am devenit un om mai bun, mai atent la nevoile celor din jur, mai responsabil și mai puternic. De asemenea, cred cu tărie că ceea ce mi-au oferit și m-au învățat acești copii reprezintă mult mai mult decât ceea ce le-am oferit eu, chiar dacă eu am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a le aduce o fărâmă de speranță, liniște, bucurie, siguranță…, ”viață”.

Profesor psihopedagog Patricia-Mihaiela TEGLA
Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă
Coordonator  activități educative în cadrul IOCN