Între penibil şi greţos

Cam acestea sunt cele două limite între care se înscriu multe, prea multe dintre candidaturile la alegerile prezidenţiale din acest an. Într-un capăt al listei zona de penibil, în celălalt – cea greţoasă.

Din nefericire, inflaţia asta de candidaţi – se pare că sunt peste 20, dar nu bag mâna în foc, cifra este tot mai volatilă, căci unii se mai înscriu, iar alţii, loviţi de o bruscă adiere de decenţă, se mai şi retrag – inflaţia asta deci nu a adus cu sine nici măcar un nume care să poată reprezenta, măcar teoretic, o opţiune viabilă. (Şi totuşi, poate că există un personaj cumsecade, Claudiu Crăciun de la Demos, însă şansele sale par a fi egale cu cele de la europarlamentare, când a ratat de departe prezenţa pe liste, din cauza lipsei de semnături).

Privind la înşiruirea asta de veleitari care visează cu ochii închişi sau deschişi la fotoliul de la Cotroceni, ajungi să te întrebi ce resort interior sau ce afecţiune psihică i-a mânat să se facă de toată sfânta minune, anunţându-şi intrarea într-o cursă pe care nu ar câştiga-o nici dacă ar alerga singuri. Căci, lăsându-i la o parte pe cei susţinuţi de un partid politic sau altul, care poate-poate mai au o şansă de a aduna fatidicele 200.000 de semnături necesare la start, ceilalţi, plictisiţi probabil de o existenţă prea cenuşie, doar se află în treabă.

Dacă lucrurile erau oarecum previzibile în privinţa lui Gheorghe Funar – caracteristicile psihice ale domniei sale fiind bine-cunoscute nu doar de clujeni -, suprizele unui capăt al eşicherului sunt prezenţele lui Emanuel Onoriu, cunoscut nu atât ca preşedinte al Uniunii Naţional Creştine a Romilor ci, mai ales, ca fiu al lui Gabi Luncă sau a lui Avram Iancu, cu reuşite în nataţia pentru amatori, or a lui Ninel Peia, care nu dă semne că s-ar fi lămurit dacă vaccinurile sunt bune au ba. Ca să n-o lungim prea mult, să sărim peste Liviu Pleşioanu – pe care nici măcar pesediştii nu-l mai bagă în seamă -, şi să ajungem la celălalt capăt.

Acolo tronează, mai întâi şi mai întâi, vechea noatră cunoştiinţă, luceafărul huilei Miron Cozma, ce pare a fi uitat şi de mineriade şi de puşcărie. Însă, campion absolut mie îmi pare a fi nou-venitul Alexandru Cumpănaşu, individ care se străduie din răsputeri să profite de tregedia de la Caracal, cocoțându-se pe situaţia sa de unchi al fetei asasinată de un drescreierat.

Rămâne să stabiliţi dumneavostră care capăt al listei este penibil şi care este greţos, pentru că eu, după cum probabil aţi observat, mă feresc să fac asta. Nu de alta, dar am ajuns să le confund.