ÎN ŢINUTĂ DE NOTORIETATE AUTENTICĂ, VINUL…

• de vorbă cu dl. ing. Darius Vasile Pripon •

Taine.

De la acel latinesc: in vino veritas. Puneţi într-un pahar (nu unul oarecare!) vin de calitate. Închideţi ochii şi încercaţi să gândiţi aşa: Proaspăt şi elegant, seduce prin note intense de fructul pasiunii şi pipi-du-chat. Aciditatea sa împlineşte structura şi corpul voluptos de Sauvignion Transilvan. În aceşti termeni descoperiţi ceea ce cu adevărat înseamnă SAUVIGNON BLANC 2017 – DOC CMD LECHINŢA. De savurat în 2018.

Unii dintre noi – cei mai mulţi, cred – beau vin. Pur şi simplu. Cu pocalul. Tihna unei culturi sedimentate însă dezbracă inevitabil gândul de a bea doar de dragul de a bea. Îngurgitând cantităţi! Şi intervine degustatul, plăcerea care remodelează în strălucire simţurile. Iar bucuria se ascunde şi într-o picătură de… adevăr. Un clujean, a apucat drumul împlinirii vinului, opintind să-i descifreze simbolurile. Iar tulburătoarea expediţie îl motivează şi astăzi:

– Multă lume concură la obţinerea unui vin. iar meseriile… încurcă cumva muritorul de rând.

– Există deosebiri fundamentale. Somelierul poate să aibă multă sau puţină şcoală, dar face asocierile între vinuri şi mâncare. Mai demult, la curţile regale, acesta avea o unealtă de argint şi pentru că vinul reacţiona cu metalul în prezenţa otrăvurilor, omul respectiv avea sarcina să ocrotească capetele încoronate de … surprize. Astăzi, somelierul este angajat la o cramă sau un restaurant şi face promovarea vinurilor pe care le asociază cu mâncarea potrivită. Degustătorul, este cel care face aprecieri critice la adresa vinurilor. Şi mai există enologul, vinificatorul, care studiază ştiinţa chimiei vinului. Tot ceea ce începe cu strugurele şi până la vinul care ajunge în paharele consumatorilor.

– Dumneavoastră sunteţi?

– Enolog. Inginer. Mă ocup de partea de vinificaţie, momentul din care licoarea trece din partea de agoniseală fizică până la starea de veraison, cuvânt franţuzesc ce desemnează starea în care vinul nu mai e preocupat de structura lui fizică, ci începe să se îngrijească de maturarea sexuală a seminţei. Şi dă în pârgă.

– Când v-aţi îndrăgostit de vin? îmi întreb interlocutorul.

– Am venit în această zonă a vinificaţiei dintr-o trăire romantică şi nu dintr-un impuls tehnologic. Tatăl meu e un om cult. General. Şi m-a crescut în spiritul dragostei de ţară. După liceu însă reperele mele etice şi morale s-au încurcat. Nu înţelegeam multe lucruri, aşa că m-am retras la mănăstirea Rohia. Şi mai apoi la Nicula. Aici am învăţat smerenia. Şi mi-am dat seama că locul meu este înafara… mănăstirii. Tata s-a bucurat de întoarcerea mea şi a desfăcut un vin de Pasarovitz. Ediţie limitată. Cunoşteam vinul din punct de vedere cultural, istoric, religios, dacă vreţi. Dar ceea ce aveam eu în pahar m-a fascinat. Dintr-odată. Comunicam, vreau să zic, cu fiinţa mea lăuntrică. Intim şi subtil. Ca într-o rugăciune. Aşa mi-am dat seama că vreau să fac vin. De calitate. Cu mult rafinament. Nu de cantitate, cum se făcea mai înainte. Ci mai apropiat de cultură. Şi aplecarea către sensibil. Legat de dragostea de ţară. Ceva care a rămas adormit cumva, dar care nu este exploatat la adevărata valoare. Pe urmă a fost simplu: m-am înscris la Facultatea de horticultură din Cluj-Napoca, m-am specializat în enologie, am făcut rost de Biblia vinificaţiei, Manualele din Bordeaux. Pentru practică, în anul II de facultate m-am dus în Franţa, lângă Lyon, am cules struguri de dimineaţa, la prânz, îi băgam în cramă şi toată experienţa s-a concretizat într-un blog: trup, suflet şi vin.

– Asta v-a dat speranţe?

– Da. Din anul III am început să lucrez ca vinificator junior la o cramă din Dealul Mare. Un evreu care avea cea mai bună parcelă, de expoziţie sudică, o vie de 15 ani, numai bună pentru a face calitate. O Fetească Neagră deosebit de expresivă! Omul prelucra tradiţional, fără prea multă tehnologie, dar cu o mare pricepere în ceea ce priveşte vinul. Experienţa, deh! Şi tradiţia din familie! Şi lucrarea de licenţă mi-am făcut-o pe adaptarea solurilor dinspre Ploieşti şi Buzău. Apoi am plecat la Alyra, în Dobrogea, o cramă aflată în topul celor mai bune vinuri româneşti. Am făcut mult vin pe aceste pământuri binecuvântate, după care am simţit nevoia unui masterat în domeniu. Masterat pe care l-am făcut în Sevilla. Am învăţat spaniola, am stat şase luni conectat la tot ceea ce înseamnă vin de mare calitate, mi-am dat examenele, am fost primul în clasă şi păstrez şi acum o relaţie strânsă cu marii mei profesori de acolo. Am continuat la Alyra, după care m-am mutat la o altă cramă din zonă, Bogdan. Pentru o nouă provocare. Aici era prima vie biodinamică din România, un proiect fascinant. Asta vine de la Rudolf Stein, care prin o mie nouă sute şi ceva a făcut Tratatele pentru agricultură. Fascinante scrieri! Pe scurt, în sistemul biodinamic trebuie să urmăreşti un întreg ciclu al naturii, intervenţia omului e minimalistă. Se ţine cont de fazele lunii, se foloseşte îngrăşământ ţinut în corn de vacă depozitat în peşteri. Toate acestea şi încă multe altele trebuia să se regăsească şi în vinificaţie. Important: trebuia să fie curat din toate punctele de vedere, pentru ca să nu poată să intervină nici un microorganism care să strice drumul mustului către vin. Să n-o ia către calea mustului… oţet.

– Da…. vinuri rare! De mare fineţe. Dar ştiu că n-aţi stat mult nici aici.

– Doi ani. După care, prin consulatul României am plecat în Noua Zeelandă. La o cramă care a plantat Sauvignon Blanc în Malborro. Cea mai prolifică zonă pentru acest soi de strugure. S-a format un grup de enologi multinaţionali, ca să spun aşa, şi mi s-a încredinţat toată pregătirea mustului (roşu n.n.) pentru fermentare. Am stat o campanie întreagă. Cu multe învăţăminte, desigur. Şi, când, m-am întors am ales Lechinţa. O cramă micuţă. Cu mari pretenţii de calitate, însă. Evitând plăcerea instantă. În paranteză fie spus, nu se poate face acelaşi vin şi în Dobrogea, şi în Transilvania, şi în Banat. Doar dacă intervine biochimia. Iar eu evit asemenea lucruri. Să… ajungi la aceiaşi structură a vinului, e mai mult decât globalizare. Toţi învăţăm acelaşi lucru, dar vinul nu trebuie să aibă aceiaşi parametri. Pentru că aceştia se modifică chimic. Şi nu trebuie să facem asta! Vreau ca vinul pe care-l fac eu să poarte amprenta.. nu a Transilvaniei, ci a dealului. Şi să ştiţi de la mine: coama stângă a dealului nu e la fel cu coama dreaptă! Nu vreau să folosesc generic o drojdie care să uniformizeze. Eu vreau să se vadă diferenţa. Să se simtă, mai bine spus. Asta înseamnă, cred, dragostea şi responsabilitatea faţă de pământul acesta binecuvântat. Trupa de care am dat a început pe acest areal (Lechinţa Teaca, Jelna, Dumitriţa, zona de unde, altădată, mergea vinul spre Imperiul Habsburgic ) un proiect propriu. Fără fonduri europene. Dar cu tehnologizare excelentă. Via – foarte frumoasă! Sunt de puţină vreme la ei, dar am scos deja primele vinuri. Se numeşte Jelna şi chiar poartă Amprenta Transilvaniei.

– Până la urmă, există un adevăr despre vin?

– Da. Dar pe lângă ştiinţă, pe lângă cele 9 fermentaţii e nevoie şi de o cultură a vinului şi cultura gastronomiei. Simţurile şi gusturile trebuie educate şi rafinate. Din acest motiv nu recomand vinul dulce. E ca un machiaj. Zahărul e ca o sulemeneală. Ştirbeşte capacitatea noastră de a înţelege vinul adevărat. E dulce, are alcool, îşi face treaba! Dar o ţărăncuţă, extrem de frumoasă, nu are nevoie de machiaj. E frumoasa şi… gata! Vinul trebuie să fie sec. Să simţi tot ceea ce-l compune. Gândiţi-vă la Trilogia lui Blaga. Înaintând cu lectura, filosoful îţi pune la îndemână tot felul de unelte. Care ajută simţurile să priceapă. Şi vinul are multe puncte care îi dezvăluie taina. Iar instrumentele sunt simple, profane: pahare speciale, felul în care-l mişcăm, cum se volatilizează… Avem însă şi instrumente sacre de înţelegere şi… Aşa şi numai aşa ne putem bucura de el.

– Am o curiozitate: care e cel mai tare vin?

– Cel care are o cultură în spate. Şi un brand. Vorbim aici de vinurile franţuzeşti. Sunt şi scumpe, e adevărat. Urmează vinurile de California, Italia cu crame foarte vechi, apoi câteva vinuri de Spania…. Dar mie îmi plac vinurile româneşti. Nu-i patriotism ieftin. Dar ştiu că nu sunt păcălite. Putem însă face o călătorie oriunde. Cu un vin bun. Dacă vreau în Africa de Sud, gust un vin de acolo, dacă vreau în Chile, în Sicilia Italiei… ş.a.m.d.

E bucuria aventurii!

***

Vinul, sângele viei a înfruntat istoria demn. Cu capul sus. Mereu pe aracul mângâiat de soare. Ca simbol al apropierii de divinitate. Poate şi din acest motiv e plăcere, cunoaştere, sacrificiu. Dar dintre toate tainele pe care le încorporează în bobul cel hrănitor, visul nemuririi rămâne simbolul spre care tindem cu toţii.

De neatins decât într-un pahar de vin, desigur.

Radu VIDA