Fenomenul „târâtului” de la Nicula

Nu m-am putut abţine şi din cauza mâncărimii la nivelul orgoliului de creştin m-am simţit dator să intervin cu tot arsenalul din dotare şi să le răspund în scris celor care îşi dau cu firma-n cap şi cu părerea neavizată despre ceva ce n-au experimentat nici măcar o dată în viaţă, dar injectează internetul nu doar cu luări de poziţie aflate în opoziţie, ci şi cu adevărate mostre de prostie maladivă ce emană mirosul pestilenţial al fenomenului semidoct care metastazează societatea românească post-modernă. Despre care nu mai putem afirma…optimist că se află în declin, ci ne consolăm că îşi continuă căderea pe tobogan pe acordurile marşului funebru. Am ajuns să mă încurajez ce bine ar fi dacă tumoarea prostiei ar stagna, dacă măcar nu intră în remisie, dar se proliferează galopant. Şi dacă prostia ar durea, am vedea internetul chircindu-se, cerşind o cisternă de morfină. Dar pentru că nu doare, ne hrănim cu ea, fiindcă stă pe toate gardurile şi în multe birouri, magnetizând.
Fenomenul pelerinajului de la Nicula – căci despre acesta este vorba, aşa cum probabil aţi bănuit din titlu – este de actualitate. Are loc în fiecare an la data de 15 august şi nu dăunează sănătăţii, ci dimpotrivă, chiar dacă participanţii se nevoiesc cu post aspru în zilele ce preced marea sărbătoare şi mulţi aleg să doarmă sub cerul liber. Nu vreau să pozez în apologetul celor care an de an se refugiază la Nicula, pentru sărbătoarea Adormirii Maicii Domnului şi nici în „inchizitorul” cârcotaşilor, nu puţini la strigarea catalogului cu cei repetenţi la disciplina bunului simţ, care văd fenomenul Nicula prin vederea opacă a profanului. Deşi, eu, alături de marele bard Mihai Eminescu, l-aş invoca nu doar pe Vlad Ţepeş, ci şi pe Torquemada cu toate sculele lui.
Îmi dau seama că pe reţele de socializare plouă torenţial cu păreri cel puţin acide referitoare la modul în care pelerinii aleg să-şi arate evlavia şi să-şi manifeste căinţa pentru păcatele săvârşite, dormind sub cerul liber şi înconjurând în genunchi micuţa bisericuţă de lemn. Şi care în nici un caz nu trebuie perceput ca un gest de autoflagelare. Foarte mulţi autoproclamaţi atei transpiră păreri greu mirositoare potrivit cărora făcând aceasta, omul se umileşte şi dă dovadă nu de căinţă, ci de prostie crasă. „Târându-se ca un vierme” – citând pe unul din „academicienii” de pe facebook care emit judecăţi de valoare – pelerinul se smereşte pentru a se ridica. În nici un caz Dumnezeu nu ne-a creat proşti şi nici nu ne percepe astfel pentru că unii dintre noi aleg să-şi spele din păcate, ostenindu-se şi făcând târâş pe coate, dar fără raniţa în spate.
Respectând tradiţia, zeci de mii de oameni, veniţi din toate colţurile ţării, au debarcat şi în acest an la Mănăstirea Nicula, pentru a se închina la cea mai cunoscută icoană a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus din spaţiul românesc, despre care tot tradiţia spune că a fost pictată de Luca din Iclod. Icoană tămăduitoare pentru cei care cred şi îşi probează credinţa, o simplă reprezentare iconografică pentru cei aflaţi la polul opus. Închei abrupt, înainte să fiu etichetat locvace şi îmi iau un scurt concediu de la polemică, lăsându-i în plata Domnului pe colportorii internauţi, care aleg să-şi târască frustrările pe reţele de socializare, într-un veritabil „pelerinaj” toxic prin labirintul prostiei fără leac, amuzându-se copios pe seama unora care încă, din fericire, mai vorbesc cu şi despre Dumnezeu într-o societate care nu doar că nu-şi mai pune problema existenţei sau inexistenţei Lui, ci pur şi simplu nu-L mai aduce în discuţie.

Cristian Focşanu