Etnologul Răzvan ROŞU, doctorand UBB: Tinerii de la sate sînt refractari la tot ceea ce înseamnă tradiţie sau trecut, asociindu-le mereu cu sărăcia şi înapoierea

Deşi şi-a trăit o parte importantă a vieţii la oraş, Răzvan Roşu nu s-a putut desprinde de rădăcinile specifice lumii rurale ardelene. Această constantă îl însoţeşte încă din adolescenţă, atunci cînd descoperă profunzimea caracteristică vieţii omului tradiţional, în special aceluia din mediul rural.

Despre Răzvan se spune că este printre ultimii tulnicari bărbaţi din ţară.

Povestea studentului venit de la Satu-Mare continuă să fie cunoscută prin multe locuri din ţară, mai ales prin intermediul spectacolelor pe care le ţine alături de bătrînii din Mărişel sau de cunoscutul Grigore Leşe, care l-a chemat de nenumărate ori să cînte împreună sau l-a promovat în emisiunile sale. De asemenea, el s-a remarcat prin mai multe studii antropologice care au avut ca subiect comunităţi tradiţionale din Transilvania.

– Răzvan, spune-ne ceva despre parcursul tău educaţional, academic!

– Am studiat etnologie la Universitatea Babeş-Bolyai, la Cluj, apoi mi-am continuat studiile masterale la „Friedrich Schiller” Universität la Jena şi la Cluj. De cîteva zile sînt doctorand la Universitatea Babeş-Bolyai şi îl am ca îndrumător pe profesorul Sorin Mitu. Subiectul tezei se referă la specificităţile antropolgice ale zonelor montane, cu un studiu de caz aplicat pe Ţara Moţilor.

Am beneficiat, de asemenea, şi de cîteva burse şi stagii de practică în Viena şi Chişinău.

– Ai observat vreo diferenţă între studiile pe care le-ai făcut în străinătate faţă de cele din ţară?

– Da, sînt multe deosebiri. În mediul german, cel puţin, profesorii sînt mai apropiaţi de studenţi, îi consideră cu adevărat ca pe nişte colegi, dar găsesc totodată modalităţi prin care să se facă respectaţi. De asemenea, ceea ce se învaţă în universităţile din Germania şi Austria consider că este mult mai aplicat. În cazul meu, punctul tare al României sînt arhivele, bibliotecile şi înainte de toate, terenul.

– Care sînt temele pe care le-ai cercetat pînă în prezent? Ce instrumente foloseşti în munca ta de cercetare?

– În general temele mele sînt legate de diferite aspecte antropologice ale societăţilor de tip tradiţional, dar şi referitoare la specificităţi dialectologice sau entomuzicologice. De fapt, tocmai asta face antropologia: studiază omul în comunitate; fie că este vorba de sat, de oraş, de o universitate, un cartier sau o puşcărie.

De regulă am abordat studii de caz din Transilvania, o provincie care prezintă o largă paletă de populaţii: români, unguri, şvabi şi şasi; care păstrează încă, în anumite arealuri, caracteristici arhaice.

Pentru a putea face culegeri muzicale şi dialectologice în diverse zone ale Transilvaniei a fost necesar să îmi îmbunătăţesc în permanenţă cunoştiinţele de limbă maghiară şi germană. Am abordat subiecte precum: fenomenul enclavizării culturale la coloniştii moţi din zona Careiului, aspecte ale identităţii şvabilor sătmăreni, tipul individului atipic ingenios, „corinzile” de sorginte precreştină din Mărişel şi Măguri, dar şi reminiscenţe ale mitului bunului împărat.

Bineînţeles că principalul instrument de lucru al antropologului, etnologului, este terenul. Informaţiile pe care oamenii ni le oferă trebuie, însă, sistematizate, transcrise dialectologic sau muzical, în cele din urmă comparate cu surse scrise. Practic, antroplogul, dacă nu are o echipă în spate, trebuie să le facă pe toate de unul singur: de la realizarea interviului filmat, la transcriere, pînă la interpretarea materialului rezultat.

– Care crezi ar fi condiţiile ideale pentru un antropolog?

– Păi, în primul rînd, să îi fie asigurată subzistenţa, să primească fonduri pentru deplasare pe teren, să îşi permită echipamente performante. De fapt, cred este vorba mai multe despre a nu-l încurca pe antropolog, pentru că observ asta, mai ales în România, în special pe căi instituţionale, eşti sistematic împiedicat în fel şi chip. În mod ideal, o echipă multidisciplinară formată din specialişti în domeniile: istorie, antropologie, etnologie, etnografie, literatură, psihologie sau arhitectură, cred că ar realiza importanţi paşi în cercetare, ar da plinătate studiilor de tip antropologic. Din nou, oameni dedicaţi şi de valoare se găsesc chiar printre apropiaţii mei; lipsesc, însă, fondurile şi interesul în mod real, nu unul declarat numai de formă.

– Cine şi cum te-a spirjinit în demersurile tale?

– Am avut norocul să întîlnesc persoane deosebite încă din liceu. I-aş aminti aici pe profesorii din Satu Mare: Paul Hărăguş, Viorel Rogoz şi alţii care au avut un rol decisiv în alegerea domeniului pe care ulterior l-am studiat. În Cluj, de asemenea, am întîlnit profesori universitari dedicaţi precum Ion Cuceu, Sorin Mitu, Ion Cârja sau cercetătorul Mircea Cîmpeanu, care au constitut pentru mine nu numai modele profesionale ci şi existenţiale.

O întîlnire aparte a fost cea cu Grigore Leşe, pe care l-am cunoscut într-unul dintre momentele critice ale existenţei mele, la Bucureşti. De la Grigore Leşe am învăţat cum trebuie promovat folclorul, aspecte legate de realităţi ale satului şi ale psihologiei ţăranului, dar şi de interpretare. Colaborările cu dînsul au fost pentru mine mereu momente speciale, în care de fiecare dată am avut ce învăţa. M-a surpins întotdeauna complexitatea personalităţii lui Grigore Leşe.

La fel poate fi considerat şi momentul în care l-am cunoscut pe Thede Kahl, profesor la Jena şi Viena, un împătimit al terenului, al culturilor şi minorităţilor pe cale de dispariţie, vorbitor al unui număr impresionant de limbi şi dialecte. Profesorul Kahl mi-a demonstrat că, în general, o populaţie nu poate fi cercetată fară să-i vorbeşti limba, dar şi alte amănunte semnificative legate de cercetările de teren. Sînt foarte bucuros şi de faptul că îl am ca îndrumător la doctorat pe profesorul Sorin Mitu, de la care sînt convins că am de învăţat în continuare lucruri extrem de utile în cercetare.

– Ai spus că te ocupi şi de folclorul muzical. Cînţi la mai multe instrumente?

– De fapt „horesc”, „zîc în fluieră”, tulnic şi cimpoi, apoi şi joc. Toate acestea le-am învăţat din familie, de la bătrînii satului, fără să fi urmat vreun curs. Folclorul se moşteneşte exclusiv pe cale orală. Deşi mulţi nu conştentizează acest lucru, a prezenta folclorul pe scenă constituie o mare responsabilitate, deoarece există anumite riscuri de a-l duce în derizoriu.

– Din perspectiva ta, lumea satului va continua să îşi păstreze tradiţiile sau se vor pierde?

– Este o întrebare care mi se pune şi ni se pune mereu. Este greu de dat un răspuns tranşant. Tinerii de la sate sînt de regulă refractari la tot ceea ce înseamnă tradiţie sau trecut. Ele sînt asociate mereu cu sărăcia, înapoierea. Indivizii de tip tradiţional sînt din ce în ce mai rari, iar într-o decadă, două, vor dispărea. Condiţiile socio-culturale, chiar şi economice sînt cu totul altele decît cele care au stat la baza cutumelor satului sau al oraşului de tip tradiţional.

Personal, cred că anumite aspecte ale culturii tradiţionale vor fi păstrate doar cu scop identitar. S-ar putea, de asemenea, să apăra şi fenomenul revival-ului – reînvierii unor anumite obiceiuri, mai mult sau mai puţin reuşit, precum se face în Occident.

– Vrei să urmezi o carieră strict în domeniul muzical sau în cel de cercetare?

– Nu cred că pot alege; la mine, ele se îmbină organic. Dacă aş renunţa la una, aş pierde automat o mare parte şi din cealaltă.

– Ce te-a determinat să te identifici atît de mult cu Ţara Moţilor, cu muzica şi cu stilul tradiţional vestimentar de acolo?

– În primul rînd originea, deoarece rădăcinile mele sînt acolo; apoi, mediul cultural moţesc cu care am interacţionat constant. Muzica moţească mi-a inspirat întotdeauna arhaicitate, duritate şi profunzime în acelaşi timp. Nu este vorba doar de specific, ci am simţit întotdeauna că muzica cu adevărat tradiţională, în speţă cea moţească, mă defineşte.

Cît despre despre îmbrăcăminte, am mai spus-o, îmi aminteşte în permanenţă de unde vin şi încotro mă îndrept.

În genere, cultura carpatică, oamenii de munte au constituit pentru mine un model.

– Care sînt proiectele cu care te mîndreşti? Ce îţi propui pe viitor?

– Mă bucur de turneele din Germania, Austria, Luxemburg etc. Momentan lucrez la o carte despre Niculaie Vădan a Petrii din Ruseşti, care este o analiză aprofundată asupra acestui informator deosebit şi complex, depozitar al unui patrimoniu imaterial de o calitate excepţională. Totodată, personajul studiat se înrudeşte cu mine.

– Ai spus că eşti în Austria. Ce faci în momentul de faţă?

– Sînt cu o practică acolo. Cu toate acestea trebuie să muncesc ca să mă pot întreţine, în domenii care nu au nici o legătură cu ceea ce am studiat, la munci de jos, cum s-ar spune, uzual. Cred că toţi cei silitori din generaţia mea trăiesc o dramă. Nu îşi găsesc un loc de muncă adecvat pregătirii lor, mai mult decît atît, nimeni nu le oferă nimic concret, doar promisiuni. Am încercat şi eu să mă angajez în România, dar nu există posturi libere sau sînt plătite cu 800 de RON, care nu mi-ar ajunge nici măcar pentru a-mi plăti chiria şi cheltuielile într-un oraş precum Clujul.

Am candidat şi pentru postul de director la o instituţie de profil, dar am fost scos din concurs în cel mai josnic mod posbil. Trăim în postcomunism, unde doar şmecherii şi şpăgarii reuşesc. Vă pot da zeci de exemple de tineri oneşti care sînt sistematic daţi la o parte pentru a face loc şmecherilor. Cred că într-o zi se va scrie despre toate acestea, deja am văzut unele emisiuni care arată adevăratele motive pentru care românii pleacă din ţară şi greutăţile pe care le întîmpină în ţările unde lucrează.

Adrian MLEŞNIŢE