Etajul speranței

Prima mea zi la Oncopediatrie (Institutul Oncologic Cluj), la etajul 4, a fost o adevărată încercare din toate punctele de vedere. Nefiind familiarizată cu spitalele sau cu diferite centre medicale, am urcat sfioasă la etajul 4, neștiind ce mă așteaptă și privind totul prin ochii persoanelor care mă însoțeau.

Nu știam ce voi găsi acolo, mă temeam că va trebui să mă înfrunt cu un val crunt de durere, suferință și teamă, însă acolo am descoperit altceva, mult mai puternic decât mă așteptam vreodată să fie. Am găsit ceva care se lupta cot la cot cu durerea și suferința, am găsit speranță, încredere și iubire.

Totul e diferit la etajul 4, timpul se scurge altfel, oamenii au un zâmbet sincer, iar legăturile care se formează între oameni sunt de o puritate nemaiîntâlnită.

Etajul 4 este acel loc în care, pentru mine, timpul se oprește, acel loc în care viața capătă un alt sens, un loc în care lumea e ghidată după repere precum iubirea, încrederea, răbdarea și optimismul, iar orele sunt măsurate în clipe petrecute alături de cei dragi. O lume nevinovată în care indiferent cum te simți când ajungi, știi că cel puțin o persoană îți va atinge sufletul, te va face să zâmbești sau îți va oferi ceva la care să reflectezi.

După primele clipe petrecute alături de acei copii și părinți minunați, îți dai seama că modul tău de a privi viața este complet greșit. Îți dai seama că tot ceea ce faci zilnic nu are nici o valoare atunci când te confrunți cu o astfel de greutate, îți dai seama că acele clipe pe care le-ai petrecut alergând după diferite lucruri nu au nici o valoare în fața clipelor petrecute alături de cei dragi. Răbdarea, sensibilitatea și iubirea au o altă valoare atunci când interacționezi cu părinții, dar și cu copiii. Aici nu există sacrificiu, există doar iubire. O iubire nemărginită, plină de speranță.

Au fost multe momente triste, dar și multe momente în care m-am bucurat că sunt acolo și că pot observa cum se manifestă fericirea pură, prieteniile sincere dintre părinți și dintre copii, dar și că viața nu trebuie să fie umbrită de povara unui astfel de diagnostic, ci trebuie trăită din plin.

Dacă înainte de a ajunge pentru prima dată la Oncopediatrie mi-am imaginat că atmosfera va fi una posomorâtă, încărcată de durere, de regrete, acum sunt recunoscătoare că am reușit să surprind multe momente în care părinții și copiii au dat uitării durerea și au reușit să se bucure de diferite lucruri, să glumească, să danseze etc.

În încheiere, aș vrea să spun că indiferent de ce povară avem de dus, ar trebui să învățăm să o ducem cu demnitate și optimism, așa cum o fac acești copii bolnavi de cancer, alături de părinții lor.

Dorina Paraschiva GEORGE
Profesor psihopedagog,
Centrul Școlar pentru Educație Incluzivă