Elodium

Dedic acest articol, o transcriere de gânduri cu lacrimi în ochi, ecoului Alexandra, fetei care a implorat statul român s-o scape de moartea pe care a văzut-o cu ochii și care a venit, sub chipul și asemănarea unui nesuflet locuind într-o casă bântuită de tot răul lumesc ce poate fi închipuit.
Statul român tocmai dormea, fiindcă îi place să doarmă, mai ales cu Constituția folosită ca pernă.
La un moment dat s-a trezit, deranjat de niște strigăte și a deschis ușa, răcnind: „mergeți, mă, vedeți ce se întâmplă!” Și instituțiile statului, chemate să afle cine strigă și de ce, a ales repede dintre proști pe cei mai proști și i-a trimis să găsească trupul acelei voci într-un oraș foarte mare, numit Caracal, unde în ziua aceea s-au răsturnat o sumedenie de mașini, ale procuraturii, ale miliției. Statul s-a dus tot bombănind înapoi în pat și a dormit până la ora 6 dimineața, neîntors.
Cei trimiși să spargă o poartă, și la rigoare, și capul unui criminal, au așteptat cu mandatul în mână, aceeași oră 6, și au vorbit în șoaptă, despre unele și altele, ca să nu deranjeze.
De aici înainte, cei mai iubiți dintre pământeni, dar mai ales operatorul polițist de la 112, vor fi niște oameni, care dacă sunt oameni, nu se vor mai uita niciodată în oglindă.

Dispariția acestei fete a trecut în planul secund, atunci când curvele de politicieni au început să-și facă un capital de imagine din această nenorocită întâmplare, să arunce răspunderea unul în capul celuilalt.
Câți copiii au dispărut și nu au fost găsiți doar în anul acesta? Cifra este înfricoșătoare și un argument suprem pentru incompetență, sictir, nepăsare și lipsă de omenie.
Ce ar mai fi de spus? O țară în cădere liberă cu sărăcie și foarte sărăcie, iar pe celălalt mal, bogăție și foarte bogăție. Între acestea curge Dunărea statului român care doarme cu vâslele lângă el și barca se tot duce la vale, nici ea nu știe unde.
Sărăcia, bezna luminii de carte, nemunca, nedorințele curate, lipsa de pâine, de educație, prieteniile proaste, școlile părăsite și o genă cu cicatrici au dus întotdeauna, nu numai la noi, la crime la violuri, iar pedofilia nu mai este apanajul celor bogați, plictisiți de normalitate. Toți acești făptași răzbună la rându-le o copilărie mutilată, terfelită.
Acum ne dăm seama câte caracaluri s-au întâmplat în toți acești ani, de după ‘89 nesancționate, nerezolvate.
Plecarea lui carmendan de la comanda Ministerului de Interne, sub spectrul amenințător al zilei de 10 august, a lăsat la iveală o înfricoșătoare realitate în rândul poliției române, cu exemplificări tot mai dese despre incompetență, despre colocvialele furturilor economice, a echipelor făcute să jefuiască sub oblăduirea unei legi, care în sfârșit a fost alungată cu picioare în fund, mai puțin cei doi artizani ai acesteia.
Ce se aude în noapte? Scârțâiul harnic al peniței unor pușcăriași trecuți de 65 de ani care și-au descoperit veleițăți de scriitori.
Noaptea minții, rușinea vieții! În Poliția Română există oameni inteligenți, oameni destoinici, oameni dedicați, foarte mulți și foarte importanți pentru noi toți. O fractură în decizie, comandată și întreținută, a fost interimatul, nesiguranța funcției și a deciziei. De aceea se tem oamenii din poliție, pentru că făcând un bine asumat, își asumă și repercusiunile, sub oblăduirea legalității. Ne-am învățat să generalizăm, să fim deștepții pământului, dar numai după ce-a trecut marfarul tras de cai cu personalitate.
Dragă Alexandra, îți cerem noi iertare în numele statului român, și mai mult ca sigur că-i vom cere și lui socoteală, pentru că nu mai trebuie să fie lăsat să doarmă.

Cornel UDREA