Doamna din… Grigorescu

Nu mă supăr că m-a ocărât.

Şi nici n-am să-i dau numărul de telefon 0264….. (număr pe care l-am salvat spre aducere aminte), doar să se răzbune fanii mei, puţini, câţi îi mai am prin republică. Meritam o săpuneală pe cinste, pentru că,vedeţi dumneavoastră, ţâpuritura se adevereşte: cine nu-i cu noi, e împotriva noastră. Şi nu e bine. Deloc. Să gândesc cu capul meu, să fiu adică ceea ce nu e Ea! Se poate?

Să vă povestesc:

Doamna cu pricina, raclă din cartierul cu acelaşi nume de pictor drag nouă, tuturora, m-a ameninţat că-mi distruge familia. Şi pe mine, după ce demisionez, bineînţeles. Să-mi fie ruşine, mi-a strigat în vorbitoriul telefonului din umbră. Şi am “văzut-o” congestionându-se, gâtuindu-şi vocea, dar şi trecând la acea stare de “bine” în care parcă citea/cita din Udrea: “Interzis fumatul la locul de muncă. Mă doare undeva: sunt şomer”.

M-am luat însă cu vorba şi, iată, am uitat să spun pentru care pricină m-a sunat… penzionara, sacrificându-şi impulsurile de pe telefonul fix: din ghemotocul de isterie prăvălit peste populaţia de la celălalt capăt al telefonului cu şi fără fir (eu vorbeam de pe celular), aşadar din ţipetele madamei am aflat că sunt o ruşine pentru… pentru Ea. Pentru oraş. Şi pentru naţie. Că nu gândesc constructiv. Ca şi ea. În ce problemă? N-are importanţă. Eu, jurnalist cu ştate cât pensia ei de sado-maso-secu-pedo ş.a.m.c. trebuie-musai, să mă aliniez gândirii ei. Nici un pas în dreapta, nici unul în stânga.

Dintr-o greşeală de… eroare, până să dea peste domnia sa nenea cela neamţ de bagă în fericirea alzheimerizată pe oricine dispus că facă un AVC, vreau să-I spun că am şi eu dreptul la opinie. Bună, rea opinia e a mea. Şi am să mor cu ea în braţe, chiar dacă tot felul de tipi şi tipe (în cazul nostru, hoaşte) cred că ei deţin adevărul. În lumea asta de rahat, adevărul se află de la brâu în jos – că-i din faţă, că-i din spate – şi nu mă îndoiesc nici o clipă (pentru că s-ar putea să fac spondiloză de tânăr la 99 de ani) maroniul ăsta ce dă spre negru a născut monstruozităţile de care nu putem scăpa. Îi huiduim pe cei din beciuri, care ne caftesc semenii, îi beştelim pe cei care nu ne lasă să gândim liber, îi acuzăm pe politicieni că fură… Dar noi? Nu facem ca ei? Nu sunt ei emanaţia noastră, a boborului mânios de proletar. Acum, când nici măcar fabrici şi uzine nu mai avem?!

Nu am, aşadar, nici o supărare. Am vrut. Dar n-am reuşit. Se pare că nu ajunge să faci şcoli, să umbli prin străinătăţi, să citeşti (ca prostu’!) pe mai diştepţii lumii. Am vrut să explic. Logic. Dar, la noi, funcţionează atât de bine … facerea de bine, încât nici n-o pot pune în directă legătură cu originea celor care gândesc doar cu capul altora.

Radu VIDA