Disposofobie politică

Disposofobia semnifică, în termeni de dicţionar, o afecţiune psihologică, caracterizată prin tezaurizare compulsivă, care se dezvoltă progresiv. Mai pe româneşte spus, persoanele atinse de disposofobie au obiceiul de a aduna şi a tot aduna diferite obiecte, că doar-doar or fi bune la ceva. De regulă, obiectele respective nu au nici o valoare, ba chiar sunt stricate, nefolositoare, insalubre şi periculoase. Mai mult, persoanele în cauză nu pot nici folosi gunoaiele cu pricina, dar nici nu pot renunţa la ele.

Despre ce obiecte este vorba, diferă în funcţie de gusturi: unii strâng tot soiul de resturi alimentare, alţii se ocupă de aparate mai mult sau mai puţin electrice, unii preferă hârtiile, iar alţii sunt pasionaţi de haine.

Boala nu e nouă. Se pare că unul dintre primele cazuri ajunse în conştiinţa publică este al fraţilor Collyer, doi americani care au murit din cauza gunoiului, prin 1947. Ei au strâns cam tot ce le-a picat în mână, de la boarfe vechi la resturi de mâncare, până când n-au mai putut ieşi din casă. Unul a murit îngropat sub un morman de gunoaie care s-a prăbuşit peste el, iar celălalt, orb şi paralizat, a murit de foame.

Şi la noi există exemple. Zilele trecute, apărea la televizor o familie de prin Bucureşti, care ţinea în curte o grămadă uriaşă de mizerii, rezultatul acumulării fiind nu doar un miros pestilenţial, ci şi o turmă de şobolani care vieţuia printre resturi.

Însă, aceasta este doar varianta vizibilă a afecţiunii. Mai există una, mai discretă, dar care, deşi atinge mai multe persoane, nu este băgată în seamă. Haideţi să-i spunem disposofobie politică.

De mulţi, de prea mulţi ani, adunăm pe lângă noi tot felul de personaje denumite generic “oameni politici”, care, din păcate, nu au alte calităţi decât cele prezentate în definiţia de mai sus. Pe lângă faptul că sunt total nefolositori, prin minciună, incompetenţă, prostie, aroganţă, grosolănie, jigniri, linguşeli, furt sau trafic de influenţă ajung să infesteze spaţiul pe care îl ocupă. Ce avem astăzi în ţară – economia, justiţia, sistemul sanitar, şcoala, drumurile, cam tot ceea ce ar putea încăpea în termenul de spaţiu public – li se datorează, în primul rând, lor. De ce continuăm să-i tolerăm şi, mai mult decât atât, de ce continuăm să-i colecţionăm, nu ştiu.

Nu ştiu nici cum poate fi tratată această afecţiune. Nici cea clasică, nici cea politică. Însă ştiu că gunoaiele trebuie, până la urmă, aruncate. Şi trag nădejde că vom face asta înainte de a avea soarta celor doi fraţi.

Viorel DĂDULESCU

Articole din aceeasi categorie

One Response to Disposofobie politică

  1. Aiurel

    :)Bine, dar unde să-i aruncăm? Ni-i ia cineva? Din contră: ni-i aruncă-n curte. Vorba vine că alegem. „Alegem” din „ofertă” (dacă, după atâta experiență, ne vom mai deranja să votăm).