Dincolo de spaime, ingeniozitatea dansului…

Plăsmuiesc.

Cred că cel mai… nemişcat lucru din viaţa japonezului e soarele de pe steagul alb. Şi cea mai mare dragoste – muntele înalt, învăluit în zăpezi de basm. Stau acolo, pitite în adîncul fiecăruia, sintetizînd cu serioasă putere de concentrare atmosfera de un patriotism neînţeles, poate, de alte naţii. Şi chiar dacă se mişcă, soarele şi muntele rămîn în inimi… Şi chiar dacă se cufundă, în zguduiri cinetice aberante, soarele se înalţă mereu, roşu, pe albul zăpezilor de pe munţi. Din cînd în cînd, adîncul se prăbuşeşte în sine, munţii devin valuri uriaşe ce mătură soarele de pe orizont. Şi trage în jos balanţa destinelor. E un fel de triumf al morţii, mai rapid decît rostirea unei silabe dintr-un haiku zguduitor. Atîta doar, că de mii de ani, soarele roş’ se înalţă peste zăpezile munţilor, înveşnicind viaţa în insulele nipone. E destin, incredibile dezlănţuiri de mişcărilor telurice, ce lasă urme adînci în suflete, e karma… Şi chiar dacă e durere, oamenii locului o acceptă făr’ de rezerve…

Adevărul e că nici trupa de la Yoko Ballet Academy (Ibaraki Prefecture, Hitachi City, Japan) nu se dezminte. Încă se zguduia pămîntul şi apele făceau ravagii, cînd au venit spre noi. Pentru că au promis. Şi pentru că, spuneau, viaţa triumfă numai făcînd.

Adîncă plecăciune!

Multe zeci de ore de zbor, cu gîndul la cei rămaşi sau ne rămaşi, luaţi de brutalitatea ofensivă a pămîntului şi apelor  puse pe prăpăd. Dar au venit. Şi

Spectacolul putea să continue

La Casa de cultură a studenţilor din Cluj-Napoca a fost un regal de balet. Punerea în scenă e grandioasă, iar trăirea  interpreţilor desăvîrşită. Fiecare secvenţă, studiată în Japonia, România şi Italia, a fost asamblată doar în cîteva repetiţii. Şi totul a devenit o spirituală poveste de dragoste: pentru viaţă, pentru valorile ei, pentru dans… Ai noştri, cu ai lor – ai lor, cu ai noştri, totul într-o nesfîrşită şi coerentă mişcare, concepută ca o conversaţie, un schimb vivace de replici. Ritm, plastică, ingeniozitate, cu o enormă disponibilitate în ceea ce priveşte repertoriul. Iar elevii Şcolii de balet şi artă dramatică „Octavian Stroia” (director Marius Loga) au adus acel plus de vigoare şi profesionalism, care dă prestigiu unor balerini aflaţi în faţa examenului olimpiadelor. Repet: a fost o seară magnifică, în care două lumi s-au cufundat în nefiinţă, pentru a omagia la cea mai înaltă temperatură afectivă, pentru a celebra Fiinţa. Coregraful Valentin Barteş, cel care a premeditat totul încă de cînd era în Japonia, a urmărit osmoza mişcării din Italia şi, iată, în România, la Cluj-Napoca a reuşit imposibilul: să redea, într-un ritm sufocant, filosofia simplă şi gravă a vieţii şi morţii, în competiţia inegală dintre vulg şi spiritual, atribuind dansului o acută notă de contemporaneitate.

Dl. Valentin Barteş:

– Cel mai scurt CV ar arăta cam aşa, am terminat Liceul de coregrafie din Cluj, am plecat în Croaţia, iar după trei sezoane, m-am stabilit în Japonia. Acolo am muncit şi am trăit 15 ani! Restul e amar şi chin pentru ce se întîmplă acolo şi, chiar dacă m-am stabilit în Italia, sînt alături de ei cu toată fiinţa mea.  Atunci, însă, cînd Japonia era a doua mea patrie, am colaborat cu România, cu Iaşiul sau Clujul. Nu trebuie să mai spun că a fost o muncă enormă şi, dincolo de frustrări, de regrete, de renunţări, rămîne fapta. Actul artistic. Am vrut să mă întorc în Europa, în România. Dar, din păcate, la noi, încă nu există acea temelie, pe care să pui ceva. Iar cu nemuncă şi bîrfă nu se poate face nimic.

– Faceţi-ne o trecere în revistă a ceea ce aţi făcut în Japonia.

– Acolo am abordat un mix de stiluri, un amalgam de tot ceea ce există  în lumea dansului. Cu toate că nu există o şcoală de selecţie profesionistă în Japonia, am putut constata mare putere de absorbţie, iar ieşirile făcute în Rusia sau Germania aduc un plus de notorietate dansului de aici. Sînt artişti, dar sînt şi foarte muncitori. Şi asta, credeţi-mă, contează foarte mult. După douăzeci de ani, în care am dansat aproape tot ceea ce se dansează în repertoriul clasic, mi-am dat seama de acest adevăr. Fără muncă, talentul rămîne acolo, undeva la nivel neprofesionist, pe cînd munca înalţă. Şi, realmente, înnobilează frumoasa şi dificila noastră meserie.  În Japonia am avut vreo 30 de montări, dintre care cele mai importante au fost din repertoriul clasic.

– În spectacolul de la Cluj aţi reuşit o sumă de virtuţi coregrafice. Şi, sincer, am descoperit în graţia statuară a celor două culturi, un spectacol memorabil. De la cei mai mici, pînă la apoteoza finală, comportamentul a fost de mare profesionalism. Cum se explică asta?

– Meritul n-a fost numai al meu. Eu am dat tema, japonezii şi românii au repetat şi au dat tot ce au mai bun. A cîştigat disciplina lor – şi înţelegerea noastră că numai aşa se poate face treabă.  Mă bucur că publicul iubitor de dans a avut parte de aşa ceva.

Au urmat zile de neuitat pentru oaspeţi. Ore de muncă.

Şi iarăşi muncă

Împreună cu prietenii de-acu’, românii de la High School of Ballet and Performing Arta, cum le spuneau japonezii, de la mic la mare au participat la cursuri. Doamnele prof. Rodica Istrate şi Mihaela Oltean le-au desluşit paşii din dansul clasic şi cel popular. Imaginaţi-vă scena: un cerc mare, balerini români şi japonezi şi… Ciuleandra. Cu ritmuri complicate, însuşite pe de-a-ntregul de oaspeţi. Şi, mai apoi, o oşenească, bătută din palme şi  bubuit din picioare (parcă ecoul cumplitului cutremur din 11 martie). Emanînd, însă, bucuria vieţii. Feţele s-au destins într-un zîmbet larg, iar ţîpuritura a avut două repere: Începeţi! Şi Hajime! Şi totul reîncepea, pînă la deplină însuşire, urmată de bucuria succesului. Fotografii şi prietenii. Vizită la Salina Turda, monumente istorice din Cluj-Napoca, gîndul la Cetatea Sighişoarei şi, desigur Palatul Parlamentului…

Patroana Academiei de Balet, dna Yoko Honda:

– Suferim de pe urma cutremurului care a avut loc, dar România a fost ca o oază de linişte pentru noi. Iar oamenii pe care i-am cunoscut, minunaţi! Oraşul dă o senzaţie de calm şi pace. Şi, neîndoielnic, am avut parate de multă căldură. Aşa am avut ocazia să uităm, pentru cîtva timp, suferinţele prin care trece poporul nostru.

– Care este motivaţia pentru care aţi venit în România?

– În primul rînd, să învăţăm. E nevoie de multe contacte pentru a înţelege această lume. Am ales România nu numai datorită proiectului dlui Barteş, ci şi pentru deschiderea acestei ţări pentru baletul clasic.

– Aţi dansat cu renumiţi solişti din lume.

– De la 6 ani am început baletul. Şi mi-a plăcut. Am fost în Anglia şi am ales între dans şi profesorat. Dar le-am combinat pe amîndouă, pentru că mi-am deschis Academia. La 2 ani avem un spectacol mare şi altele de mai mică anvergură. Colaborăm cu şcoala rusească pentru a dezvolta această artă şi la noi. Dar îi trimitem la studiu în mai toate ţările lumii pe cei mai talentaţi cursanţi.

– Gînduri de viitor?

– Cît mai multe spectacole şi cît mai multe ieşiri în lumea largă.

Acasă – Infernul. Peste care, învingător, soarele pe întinderi imaculate. Şi muncă. Şi suferinţă. Şi iarăşi bucurii. Pentru că, la invitaţia domnului Barteş, trupa se va reuni, din nou. În Italia, de data aceasta. Vor fi spectacole de caritate pentru o lume nouă, cu vifor de ciuleandră în suflete şi tropotit oşenesc în gînd. Şi dor de mămăligă şi sarmale.

La revedere, sub o ramură de Sakura, cireşul dătător de speranţă.

Radu VIDA