Dezertarea eroilor în halate albe

Pentru mine e foarte clar că nu promovăm nici testul solidarității, după ce l-am căzut pe cel al responsabilității. Am intrat în scenariul 4 fără pile, am trecut lejer de bariera celor 2000 de persoane infectate cu noul coronavirus și la orizont se prefigurează un potop.
Contorul nu e defect, ci se învârte pe bune, atât al infectaților, cât și al morților, din păcate, dar mai cu seamă al iresponsabililor, potențialii infectanți, care se mișcă, singuri sau în bancuri, ca niște viruși, cu doza de egoism în buzunar. Acești prolicși, care au descoperit apa potabilă, gaura în macaroană și coada de la cireașă, se cred irefutabili în pledoaria amatoristă cu privire la îmbolnăvirea proprie și a celuilalt. Se expun, însă mai rău este că îi expun și pe alții, victimele colaterale. Pentru aceștia, masca și mănușile sunt accesorii de recuzită și trebuie înlocuite cu botnița și cătușele, apa și săpunul au pentru dânșii același efect ca și agheasma mică, iar spirtul și dezinfectantul au o cu totul altă utilitate. Fac umbră pământului, dar și bunului simț. Genul acesta de indivizi nu cred nici ce zice „popa”, nici ce zice doctorul, iar respectul pe care îl arată măsurilor impuse este direct proporțional urmare din pagina 1cu respectul pe care îl mimează față de cei din jur. A avea respect pentru cineva este similar cu a-l prețui ca persoană. Ceea ce banii nu pot cumpăra este tocmai respectul. Genul acesta de persoane, care înțeleg să păstreze distanța față de metru și nu de un metru, pentru care prostia e ceva comestibil, fac și mai dificilă misiunea cadrelor medicale.
Dar nu mi-am propus să pozez în avocatul medicilor și nici să găsesc un alibi la valul de demisii din Sănătate, ci dimpotrivă. Jurământul lui Hippocrate – să nu uiți niciodată de ce ai ales să intri în slujba sănătății! Ca și în cazul preoților, a alege să faci bine semenului nu este atât o profesie, cât mai ales o vocație, pentru că nu oricine poate lucra cu suferința. Medicul trebuie să fie astăzi mai bun decât a fost ieri. Avem infectați, avem și morți, dar partea bună este că există și vindecați, însă raportat la numărul îmbolnăvirilor acesta este, totuși, mic. Italia și Spania par depășite de situație și acest lucru mă sperie. Noi suntem cu două-trei săptămâni în urma celor două. Nu e deloc fantezist să ne gândim că există posibilitatea să le concurăm. Avem medici infectați de pacienți iresponsabili și pacienți infectați de medici care invocă lipsa materialelor de protecție. Avem aproximativ 300 de cadre medicale infectate în toată țara. Unii, mai slabi de înger, au agățat halatul în cui. Plouă torențial cu demisii în sistemul de sănătate. Mulți medici au depus armele. Cadrele medicale renunță în principal de teama că își pun în pericol propriile vieți, precum și pe cele ale semenilor. Medici, asistente și personal medical bat în retragere în condițiile în care virusul face ravagii. Numai la spitalul din Mioveni, inaugurat anul trecut, și-au depus demisia toți medicii, adică 40. Aceștia au uitat de jurământul lui Hippocrate când au aflat că trebuie să trateze pacienți confirmați pozitiv cu Covid 19. Este imaginea neputinței și deopotrivă a deznădejdii, care mă face să mă întreb îngrijorat cum vom depăși această situație și mai ales când? Pot înțelege temerea acestor „soldați” aflați în prima linie, dar pare prea ușor să arunci arma peste gard, halatul în pubela de gunoi și să dai vina pe actualii guvernanți, însă acesta este un aspect cu iz de recidivă. În fond, lipsurile pe care aceștia le invocă drept scuze au existat și înainte de această bombă. Nu pot să nu mă întreb de ce n-au luat atitudine atunci, de ce nu s-au revoltat? O fac acum, când țara are mai multă nevoie de ei. Problemele pe care le flutură sunt arhicunoscute și nu sunt de ieri de azi. De ce aceeași medici și aceleași asistente care acum dau bir cu fugiții nu și-au pus demisiile pe masa șefilor atunci când condițiile din spitale erau aceleași, când sute de pacienți aglomerau holurile unităților sanitare și stăteau cu orele pentru un consult meteoric? De ce n-au luat atitudine când intrai în spital cu o problemă minoră și ieșeai între patru scânduri, din cauza unei infecții? Din cât cunosc, nimeni nu s-a înghesuit să-și dea demisia după scandalul cu nosocomialele. Atâta vreme cât virușii au ales numai între pacienți, nici un cadru medical n-a amenințat cu dezertarea, nimeni n-a plâns, nici măcar cu lacrimi de crocodil, că materialele de protecție lipsesc cu desăvârșire. Nimeni nu s-a revoltat împotriva sifonării banilor gârlă din Sănătate, nici o secție n-a trecut pe roșu. Toată lumea a tăcut, s-a complăcut într-un sistem bolnav, măturând neregulile sub covorul gros al nepăsării. În Italia, ținută de aparate, guvernul a solicitat sprijinul medicilor voluntari și răspunsul a venit imediat: 7000 de astfel de medici s-au mobilizat. În Marea Britanie, aflată și ea pe buza prăpastiei, aproape 60.000 de foste cadre medicale, adică pensionari, și-au asumat riscul și s-au întors pe baricade. În România lucrurile sunt exact pe invers: 600 de angajați ai Spitalului Județean din Slatina și-au luat concediu. Cu o hemoragie de personal se confruntă și spitalul din Arad, unde 80 de cadre medicale au bătut în retragere. Acum 2500 de ani, Hippocrate a spus că în vreme de molimă și război, medicii sunt ca și soldații. E adevărat că Hippocrate s-a adresat numai grecilor! Conform zicalei „La plăcinte înainte, la război înapoi”, eroii noștri par mai iresponsabili decât aceia care n-au înțeles să stea acasă. În fine, dacă cu vorba buna nu se poate, guvernul intră prin alunecare și pentru a stopa valul de demisii în rândul medicilor a decis, într-o primă etapă, să prelungească perioada de preaviz pentru personalul medical până la 90 de zile. Sunt de-acord că se pune problema unei ordonanțe militare care să reglementeze situația. Altfel spus, să se împiedice măcar demisia personalului medical. Că mulți au demisionat de la realitate și încă mai cred că trăim un basm.

Cristian FOCȘANU