Despre un taragot orfan

Cred că lui Dumnezeu îi plăcea, în clipele Sale de răgaz, când lăsa de-o parte treburile veşniciei, cea născută peste tot la ţară, să-L asculte pe Mitru cântând şi s-a gândit acum să-L cheme la El, pentru a-i fi aproape, în preajmă şi mai lesne.

Dumitru Fărcaş a avut o viaţă frumoasă, pentru că românii l-au purtat pe braţele sufletului, iar acesta i-a răsplătit şi i-a răsfăţat cu cântecele sale. A umblat până în cele mai îndepărtate lumi ale pământului, le-a vrăjit, dar a şi explicat pe înţelesul tuturora ce este aceea doina, ca o definiţie unică a geniului unui popor căzut pe gânduri. Ştiu, o să se rostescă cuvinte triste, în bernă, se va ofta solemn şi ipocrit în batiste, dar întreb şi eu: cât a fost în viaţă v-a venit aşa, vreodată, să-i bateţi la uşă, să-l sunaţi măcar o dată ca să-l întrebaţi de sănătate, despre mersul inimii încărunţite şi despre cumpenele vremii?

Acum vrea să se odihnească, are tot dreptul după muncile sale dedicate, numai dacă ne gândim cam de câte ori a dus taragotul la buze, preschimbându-l într-o alinare cu ochii mari.

Ştiu că visez: aş fi vrut ca mâine, când va fi aşezat în cerul pământului să fie o zi de doliu naţional, dar cei din departele politic nu l-au avut aproape, şi nici în grijă. Aproapele acesta este puţin cam cât este pentru noi, cei de pe aici, drumul din Ardeal în Transilvania. El n-a ştiut să spună „nu”, a cântat deopotrivă într-o sală de clasă neîncălzită, într-un cămin cultural cocoşat de igrasie, prietenilor la aniversară, dar şi pe scenele mari ale lumii, unde s-a dăruit şi unde a iubit fiindcă aşa l-a învăţat Măicuţa lui din Groşii Maramureşului, în preajma căreia se va aşeza, în curtea părintească, să privească un cer de scânduri ude, unde jelea nu pătrunde, nici dragostea nu răspunde. Taragotul lui Mitru a orbit: uite-l, caută, cu câte-un fir de doină-ntins în faţă, în chip de mâini, până dă de obrazul nostru. Ce-a găsit acolo? Ce să găsească, Doamne? O lacrimă… Rămas bun, Mitruţ! O să venim şi noi, pe rând, şi poate o să ne fie mai uşor, pentru că o doină o să ne îndrume din departe în aproape, până într-un colţ de nemurire, acolo unde o să ne aştepti Tu, cu uşa Raiului deschisă.