Despre purtarea crucii de bunăvoie

În demersul de astăzi am „votat” pentru schimbarea registrului, lăsând la naftalină cutiuţa cu ironii, căreia îi dau târcoale câteva molii…metamorfozate genetic şi imune la formula C10H8. Chimiştii ştiu că nu bat câmpii.

Sobru, chibzuit şi cumsecade, m-am hotărât să scriu despre Sfânta Cruce şi purtarea ei. O alegere inspirată, în contextul perioadei în care ne aflăm, aceea a Postului Mare. Purtarea crucii implică devenirea noastră, iar aceasta din urmă înseamnă, odată cu „răstiginirea”, şi urcarea noastră, escaladarea înaltului fără sfârşit. Putem deveni buni, iar nu răi, căci devenirea e un urcuş, e alcătuire şi nu coborâre. Crucea îl zideşte pe cel ce o doreşte, îl ţine stâlp pe cel care o poartă, iar pentru cei care o asumă, ea nu este povară, ci participare la patimile şi la răstignirea lui Hristos. Or asumarea crucii lui Hristos înseamnă să fim încorporaţi în Cel care S-a făcut blestemat pe ea pentru noi şi a noastră mântuire. Şi împreună cu sfânta cruce îl asumăm şi pe Hristos, care avându-ne în Sine se oferă din iubire ca El să ne poarte crucea, înţelegând că dacă încorporăm suferinţele celorlalţi, Hristos face din suferinţele noastre suferinţele Lui.

Luarea crucii lui Hristos înseamnă a ne aduce jertfă pe noi înşine lui Dumnezeu, adică a răbda şi a muri păcatului, dezbrăcându-ne de vechiul Adam, care ne-a atras în păcat, şi îmbrăcându-ne în Adam cel nou, care ne-a smuls din ghearele păcatului, spre a ne împăca cu Cel care L-a trimis pe El, pe Hristos, răscumpărător şi mântuitor. El, care S-a făcut întru totul asemenea nouă, dar afară de păcat, a primit să coboare ca noi să fim ridicaţi.

Dar purtarea crucii nu înseamnă a accepta atât propriile suferinţe, cât mai ales a „îmbrăţişa” cu dragoste pe cele ce nu sunt ale noastre, dar le facem să fie de bunăvoie. Crucea lui Hristos nu se poartă din obligaţie, ci se asumă din iubire, iar asumarea vine din voinţa personală, care nu este nici ea de la noi. Şi am să mă opresc preţ de o odihnă la episodul cu Simon din Cirene, care a purtat crucea lui Hristos. Nu era a lui, dar nici iniţiativa de a o purta nu i-a aparţinut, căci purtarea a fost impusă. Crucea se doreşte, se ia cu asalt, întocmai ca şi Împărăţia Cerurilor.

Purtând crucea, asumând-o, putem deveni sfinţi încă din această viaţă, întrucât avem acces la sfinţenia lui Dumnezeu, Sfântul prin excelenţă. Pentru că Hristos, subiectul divin de puritate absolută S-a făcut subiectul uman şi ne-a oferit şi nouă posibilitatea de a accesa sfinţenia. Aceasta din urmă înseamnă participarea în lacrimi la suferinţele celorlalţi, a empatiza cu necazul celui de lângă noi. Înseamnă a te face eul celuilalt de dragul celuilalt, imitându-l pe Hristos, fermentul binelui şi al iubirii, care S-a făcut pildă pentru oameni.

Scopul omului în această viaţă trebuie să fie alergarea după Hristos, întinderea…înainte după Fiul Omului, dorirea nesecată de El, iar toate acestea înseamnă purtarea şi asumarea de bunăvoie a crucii, lepădarea de sine şi urmarea Lui, ca la vremea cuvenită El să se odihnească în noi şi noi în El.

Cuvântul crucii este nebunie pentru cei ce pier şi puterea lui Dumnezeu pentru noi, cei ce ne mântuim, ne spune Sfântul Apostol Pavel şi închei tot citându-l pe apostolul neamurilor: „Iar mie să nu-mi fie a mă lăuda decât numai în crucea Domnului nostru Iisus Hristos, prin care lumea este răstignită pentru mine şi eu pentru lume”.

Cristian FOCŞANU