De la criza de slujbe, la lipsa de slujbaşi

Cine şi-ar fi imaginat prin anii 90 că în România va exista nu o criză a locurilor de muncă – aşa cum era atunci – ci una de personal? Politicienii noştri, mai vechi sau mai noi, cu siguranţă, nu. Ceea ce pe atunci s-a numit privatizarea economiei, cu toată minima doză de adevăr pe care o conţinea termenul, a reprezentat şi cvasi-distrugerea economiei româneşti.
Mult hulitele CAP-uri au fost puse pe butuci fără a fi înlocuite cu nimic viabil, aşa că ani şi ani de zile am trăit – şi continuăm să o facem încă – din importuri de produse alimentatre, deşi resursele naturale ne-ar permite să avem exporturi consistente, nu doar să hrănim populaţia ţării din producţia proprie.
Despre industrie, ce ar mai fi de spus? Poate să amintim de cugetarea tâmpită a celui dintâi prim-ministru post-decembrist, parcă geolog de meserie, care spunea că “industria României este un morman de fiare vechi”? Şi dacă aşa a spus domnia sa, aşa s-a şi făcut, căci o mulţime de fabrici au ajuns literalmente la fier vechi. Ce este şi mai trist în toată tărăşenia asta, este nu atât distrugerea utilajelor în sine – căci acestea mai puteau fi înlocuite – ci a structurii de personal. Într-o fabrică, aşa comunistă cum era, lucrau de la muncitori în formare până la cei cu categorii superioare, maiştri, tehnicieni, subingineri, ingineri şi economişti. Şi asta în cam toate fabricile, indiferent de ce produceau acestea, farfurii sau camioane. Rezultatul a fost, în prima fază, o criză enormă a locurilor de muncă, urmată în timp, paradoxal poate, de o criză de personal.
Cum s-a ajuns la asta, acum nu e greu de înţeles. Unii s-au pensionat. Alţii s-au orientat spre alte ocupaţii. Prin anii cu pricina, la modă era comerţul gen butic, care – aşa dispreţuit cum a fost – a dat de mâncare la zeci şi zeci de familii româneşti. (Şi fiindcă tot am pomenit de fabrici, uzine şi ingineri, să ne reamintim că o bună parte a presei din acea perioadă era făcută de ingineri, recalificaţi ad-hoc în ziarişti. Pe unii îi mai putem găsi şi astăzi pe la un ziar ori un post de televiziune.) Iar alţii, şi nu puţini la număr au ales să plece în străinătate. Evident, odată cu ei sau la puţin timp după aceea au plecat şi familiile, aşa că în 2018 diaspora românească era a cincea cea mai mare din lume, şi asta deşi nu am avut parte – din fericire – de nici un conflict armat, cum s-a întâmplat în Afganistan, Iark sau Siria, de exemplu. Iar afirmaţia nu-mi aparţine, ci este a Organizaţiei pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică, care a publicat recent raportul “Talent în străinătate: o recenzare a emigranţilor români”.
Un alt rezultat al acestei bizare istorii este, de un timp, criza de personal. Acum, circa 52% dintre antreprenorii români susţin că lipsa personalului calificat le generează pierderi financiare, care, în întreaga economie, ajung la 7,1 miliarde euro. Nici această concluzie nu-mi aparţine, ci este formulată de un alt studiu, realizat de compania de consultanţă PricewaterhouseCoopers. Peste o treime dintre antreprenorii români spun că deficitul de angajaţi le produce pierderi de până la 5% din cifra de afaceri, 10% indică o cifră între 5-10%, iar 6% – 10%. Iar domeniile pentru care care se caută specialişti sunt – într-un cuvânt -toate. Astfel, 68% dintre antreprenori nu găsesc personal tehnic, administrativ sau de suport, 50% au probleme să angajeze personal de vânzări, 46% nu dau de ingineri, 40% – de traineri, 22% au lipsă de manageri şi tot 22% de specialişti în domeniul financiar – contabil.
Să încheiem cu o speranţă: să tragem nădejde că această criză de personal nu va produce, până la urmă, o nouă criză de locuri de muncă. Credeţi că nu este posibil?

Viorel DĂDULESCU