Curiozităţi din farmaciile de altădată: Praful de mumie

Pulvis Mumiae era un ingredient indispensabil oricărei farmacii europene, începînd din secolul al XII-lea şi pînă în secolul al XVIII-lea. Se considera că praful de mumie prelungeşte viaţa şi vindecă toate bolile, fiind vîndut, pe bani buni, ca panaceu universal. A ajuns chiar să valoreze echivalentul greutăţii sale în aur. Praful era fie ingerat, fie folosit extern, ca element activ al unor unguente.

Se pare că totul a început dintr-o eroare de traducere, sau mai bine spus, dintr-o neînţelegere, în contextul cruciadelor medievale în timpul cărora Europa Occidentală a intrat pentru prima oară masiv în contact cu Orientul Apropiat. Cuvîntul persan şi apoi arab „mumia” (mûm, môm) desemna iniţial asfaltul natural din zona Mării Moarte, folosit cu succes în vindecare de-a lungul timpului. Apoi, s-a crezut că aceeaşi substanţă răşinoasă fusese folosită de către egiptenii antici în procesul îmbălsămării.

De-a lungul secolelor, majoritatea mumiilor s-au înnegrit, devenind astfel şi mai apropiate de culoarea asfaltului natural, subliniind „asemănarea”. Oamenii au crezut că bitumul provenea din mumii, iar mumiile erau îmbălsămate cu bitum, un argument ciclic care nu face decît să evidenţieze confuzia.

Curînd, cuvîntul a fost transferat asupra corpului mumificat în sine şi s-a crezut că şi acesta avea proprietăţi vindecătoare. De fapt, lucrul părea chiar rezonabil: printr-o tehnică necunoscută egiptenii reuşiseră să păstreze corpurile după moarte, oprind descompunerea lor naturală, ba mai mult, credeau că vor reînvia în aceste trupuri, o culme a medicinei şi farmaciei!

Comerţul cu acest produs a prins aşadar avînt, culminînd în secolul al XVI-lea, şi au apărut chiar meserii noi, precum cea de vînzător de mumii. Fiind extrem de solicitat şi datorită numărului limitat de mumii antice existente, praful de mumie a început să fie „contrafăcut”, din cadavre recente, mumificate prin metode rapide şi s-a intensificat jefuirea de morminte egiptene.

Prohibiţiile oficiale ale statului egiptean au limitat exportul de mumii, dar contrabanda a supravieţuit. Se pare că, în ciuda primelor critici, exprimate încă din secolul al XVI-lea, folosirea prafului de mumie în vindecare a încetat complet de-abia la sfîrşitul secolului al XIX-lea, odată cu acceptarea generalizată a teoriei conform căreia germenii cauzează bolile infecţioase.

Praful de mumie aflat în colecţia noastră datează din secolul al XVIII-lea şi provine dintr-o farmacie din Baia Mare. Fragmentele de mumie sînt plasate într-o cutie de lemn şi sînt însoţite de un plic caligrafiat cu numele produsului, Pulvis Mumiae Verae (Praf de mumie veritabilă, autentică). Ingredientul este menţionat şi în unele inventare de farmacii din Transilvania, precum al celei princiare din Alba Iulia (inventar din 1650).

Muzeograf dr. Ana-Maria Gruia,
Colecţia de Istorie a Farmaciei