Culoarea indiferenţei

Am crezut că moartea lui Dumitru Fărcaş va prilejui măcar un moment de emoţie naţională. Vezi-ţi de treabă, Cornelie! Aşa-mi spunea Mitru, pe numele mic, Cornelie, încă din 1970, când ne-am împrietenit la Radio Cluj şi am rămas statornici în sentimente şi muncile noastre. Marţi, în chiar ziua morţii lui Mitru, Moş Crăciun Meleşcanu, de la MAE, făcea bilanţul de bun gospodar. Cunoşteam acest bilanţ, nu trebuia să-l mai repete, să nu ne amărască şi mai mult.
L-am înţeles pe moşneag, e după chipul şi asemănarea vârstei sale, dar l-am văzut răsucindu-se nemernic şi vorbindu-ne despre faptul că el nu înţelege rostul protestului diasporei, spunând că diaspora ar trebui să protesteze, eventual, pentru defecţiunile din serviciile consulare! Adică părinţii diasporenilor, fraţii, surorile, copiii, trăiesc prin consulate, moşule? Aceşti oameni cu drept de vot care le-a fost ignorat la ultimele alegerei, care trimit purcoi de bani în ţară, nu au dreptul la o opinie politică, la o atitudine socială.
Un alt pervers ţinându-se bine de marginea căruţei, Dan Matei Agathon, avea tot felul de griji faţă de diasporeni, cu o urmă de zâmbet poznaş, zâmbet mic şi pervers pe care l-am găsit şi la domnul Meleşcanu, purtând grija circulaţiei din capitală, după ce stolul de maşini dinafară, o să-i năpădească cerul. Ici-colo, televiziunile şi-au făcut datoria, la postul de televiziune care nouă ne este foarte drag, nici urmă de taragotul lui Dumitru Fărcaş, dar în goană după senzaţional, mereu vioi, fostul predicator a găsit un subiect cu care să umple spaţiul.
Mă acuz în continuare de naivitate, de vulnerabilitate, faţă de impertinenţa, de jegul moral care a pus străpânire pe o sumă importantă de politicieni, de oameni la vedere, cu o înverşunare demnă de o cauză mai bună, se plătesc poliţe, se amputează bugete, dar lucrurile rămân tot aşa.
Mi-am adus aminte de un cântec maramureşan, de versurile sale:„Nu-i lumină nicări/o murit tăţi oamnini…/şi atât oi mere-n noapte/pânâ mă-ntâlnesc cu moarte/să m-aşeze-n copârşeu/la un loc cu Dumnezeu/copârşeu din lemne ude/unde jelea nu pătrunde/nici dragostea nu răspunde/”.
După ce asculţi acest cântec, te întrebi cu sinceritate, oare la ce bun să mai trudeşti pe ogorul Poeziei, când un ţăran, un om al locului, a avut grijă să spună, cam tot ce era de spus pe lumea asta.
Mitruţ odihneşte acum acasă, cu ai săi, printre ai săi, în mireasma copilăriei ce stăruie peste munţi. Inima lui a obosit, taragotul a încărunţit. Degeaba le spun toate acestea celor de peste Munţi: n-o să înţeleagă niciodată, cum nici cântecul acela nu va deschide ochii în sufletul lor.
PS. Coincidenă sau nu, dar tocmai acum, cu ocazia Daciadei în variantă externă, disperaţii ne bombardează cu mărirea pensiilor pentru anii care vin. În fiecare, zi la tablă sau prin viu grai de către Olguţa, filoloaga ajunsă spacialistă în salarii şi pensii. Îmi sună în urechi o declaraţie de dragoste din dec. ’89
„Alo, tovarăşi, staţi liniştiţi la locurilii voastre”. Stăm, cum să nu, şi ne uităîm la pregătirile care se fac pentru decolări de pe helioportul spacial de la Belina.
Cornel Udrea