Câteva cuvinte…, multă liniște

Acum când simt că nu există un început și un sfârșit, ci doar gânduri și emoții, acum când este prea multă liniște în jur, cele câteva cuvinte care se îngrămădesc să plece din sufletul meu sunt despre speranță, luptă și… iubire.

Dintru început mi-a plăcut ideea voluntariatului, de tipul celui propus în proiectul „Voluntari pentru Educație”. Spitalul în sine îmi părea învăluit într-o aură de măreție, un loc special, de care atunci când te apropii trebuie să închizi cuvintele în tine și să calci cu grijă și cu respect. Mă gândeam atunci că am șansa să ofer unor copii ceva prețios: timpul, prezența, atenția și afecțiunea mea. Poate nu toți își doreau aceste lucruri de la mine, mulți le avea de la familiile lor, dar noi, voluntarii, veneam să întărim ceea ce le spuneau părinții: că ei trebuie să se facă bine, pentru că noi, adulții, aveam nevoie de ei, prietenii lor aveau nevoie de ei, lumea aceasta avea nevoie de ei, iar ei aveau dreptul să se bucure de toată frumusețea lumii acesteia.

Apoi am conștientizat tot mai mult că există atât de multă boală și suferință în jurul nostru încât, fiecare pe rând, ajungem să experimentăm, înr-un fel sau altul, stadiile pierderii și suferinței, cercetate și analizate cu înfrigurare de către psihologi. Ei spun că există cinci stadii de trăire emoțională, ale pierderii și suferinței, pe care un om le experimentează în situația de boală: negare, furie, negociere, depresie și acceptare. Dar, cu siguranță, prietenii mei, copiii de la Secția de Oncopediatrie a Institutului Oncologic Cluj, din anul 2015, cei cu care m-am jucat, am râs, am învățat, am plâns, nu au avut cunoștință de aceste studii și au trăt cu totul special evenimentele vieții lor, fără să respecte un tipic anume, decis de niște adulți studioși.

Viața este frumoasă, dar intensitatea cu care o trăim contribuie mult la gradul frumuseții ei. Copiii de care vorbesc eu, internați la Institutul Oincologic din Cluj-Napoca, trăiau cu intensitate viața la acel moment. Toți își doreau să ajungă oameni mari, să poată termina o școală, să se îndrăgosteaască, să meargă la servici, să vadă o piesă de teatru, să se bucure de flori, păsări și zâmbete de copii.

Unii au reușit!

Mi-a fost dragă nespus Maria, care în clasa a VIII-a fiind în 2015, vroia să ajungă medic, să îi poată vindeca și pe alți copii, care asemeni ei se nevoiau. Mă ruga, după 30 de minute de chimie intensă, cu explicații, probleme și exerciții, să mai facem puțin, să înțeleagă și… (întodeauna găsea ceva ce o interesa, ori poate mai dorea să mai stau puțin cu ea).

În 2019 Maria ar fi trebuit să își susțină examenul de maturitate –  bacalaureatul… Simt cum îmi zâmbește acum, de acolo, de sus, dintre îngeri.

Îmi amintesc cu drag și de Ionuț, pe vremea aceea elev în clasa a X-a. Era interesat de modul în care acționează radioterapia, ce anume se întâmplă cu corpul lui atunci când radiațiile îi pătrund în corp. „Cât anume din celulele canceroase se distrug la o ședință de radioterapie?” mă întreba. M-am informat pentru el și m-am dus cu un răspuns care nu l-a mulțumit. „Nu, eu după 5 ședințe voi fi bine”. Negocia orice și cu oricine, cu medicii, cu asistentele, cu noi, profesorii. Îmi explica odată că nota 7 o obține destul de greu în școala lui, dar că aici, în spital, notele lui trebuie să fie de la 8 în sus. Avea perfectă dreptate.

Iubea atât de mult viața, își dorea atât de mult să trăiască, încât a negociat, cu siguranță, și cu îngerii, cât mai trebuie să stea pe pământ. El a învins!

După experința acestui voluntariat am descoperit că mă plângeam nepermis de mult că sunt obosită, că sunt depășită de… o situație, că mă doare capul, că cineva drag m-a supărat și că îmi spun mult prea rar „bucură-te că poți fi ocupată, depășită de situație, supărată de cei dragi, pentru că toate acestea fac parte din miracolul vieții”.

Pentru mine experiența aceasta a însemnat foarte mult, lecțiile de chimie, română, matematică, fizică au fost mult mai mult, au fost lecții minunate de prietenie, omenie, dăruire, răbdare, devotament, încredere și multă iubire. Le mulțumesc pentru asta atât celor care au gândit și au ținut în viață acest proiect, cât și copiilor pe care i-am cunoscut.

Și, cum spuneam la început, acum când nu există… decât gânduri și emoții, se cade a fi spuse doar câteva cuvinte de mulțumire lui Dumnezeu pentru toți cei care au fost ajutați să învingă. Iar pentru ceilalți…, multă liniște.

Prof. Șoimița Mirela KOMIVES
Școala Gimnazială „Nicolae Titulescu” Cluj-Napoca