Bruxelles, note de drum

Numit „buricul Europei”, Bruxelles este, cu certitudine, o metropolă ambiţioasă pe tărîmul politicii internaţionale, dar pentru belgieni, „sufletul” acestui oraş cosmopolit nu este sediul Parlamentului European, nici sediul NATO, ci ansamblul arhitectonic pe care îl constiuie „Grand Place”.

Îndrăgită de localnici din motive sentimentale şi artistice, Piaţa Mare este locul unde, în 1568, generalul Egmont şi amiralul Hornes au fost decapitaţi din ordinul Ducelui de Alba, dar şi acel spaţiu feeric unde, la fel ca în secolul al XII – lea, se organizează cel mai celebru tîrg de flori. Un loc în care barocul şi-a găsit fericitele şi adevăratele sale inflexiuni flamande. Un oraş pe care l-am regăsit după zece ani, neschimbat.

Este ştiut că bogăţia oraşelor se regăseşte mai ales în dimensiunile şi aspectul clădirilor. Primăriile, ca simboluri ale libertăţilor comunale, s-au păstrat, de multe ori, mai bogat împodobite decît bisericile. Primăria din Bruxelles nu face excepţie. Clădirea, despărţită în două de turnul clopotniţă, lasă la vedere, spre Piaţă, faţada ei bogat ornamentată ce şi-a recăpătat tonurile iniţiale printr-o spălare judicioasă. Jaques van Thienen a început-o în 1402, iar Jan van Ruysbroeck a terminat-o în 1444. Edificiul este un patrulater flancat de turnuleţe, cu un parter ce se deschide prin arcade, cu trei etaje şi un acoperiş cu lucarne. Totul este prilej de ornament, dovedind o fantezie exuberantă şi un simţ estetic sigur.

Următoarele două secole, Marea Piaţă îşi conturează personalitatea graţie, mai ales, ghildelor. Din păcate însă, în timpul războiului Ligii de la Augsburg, pentru a elibera francezii asediaţi în Namur, mareşalul de Villeroy bombardează sistematic oraşul, distrugînd patru mii de case şi Piaţa. Bruxelles nu disperă şi în 1696, la numai un an după catastrofă, începe reconstruirea caselor distruse, oraşul cheltuind în acest scop, pînă în 1720, peste 23 de milioane de florini. Lucrarea a fost condusă de Willem de Bruyn, arhitect al oraşului şi urbanist format în Italia, care trăieşte suficient de mult pentru a-şi vedea planurile îndeplinite. El a lăsat colaboratorilor săi grija de a reface clădirile corporaţiilor de pe latura vestică: Vulpea, Cornetul cu pinion (în formă de proră de corabie), Lupoaica, Sacul, Roaba, Regele Spaniei. Şi-a rezervat pe latura sudică Casa berarilor, iar pe latura estică, impunătoarea Casă a ducilor de Brebant, formată în realitate din şase case ale breslelor, unite printr-o faţadă cu pilaştri, cu trei peroane, şi ornamentată cu un fronton în stil italian.

Deşi stilul impus de Willem de Bruyn se caracterizează printr-o frumuseţe sobră, colaboratorii săi îmbogăţesc numărul frontoanelor cu volute, iar decroşeurile şi motivele sculptate, poleite cu aur, vădesc mai multă fantezie liberă, dezlănţuită chiar. Admirabil este, însă, că această fanfaronadă ornamentală, toată această ţîşnire aparent dezordonată şi specific barocă, de forme contorsionate, această „dantelărie” îndrăzneaţă şi nestăvilită a inspiraţiei se acordă perfect cu stilul Primăriei şi al Casei Regelui, pe care incendiul provocat de bombardamente le ocolise.

Sigur, Bruxelles nu înseamnă doar Piaţa Mare, aşa cum nu înseamnă Sediul NATO, sediul Parlamentului European, Palatul Regal sau oraşul micului Manneken, realizat de Duquesnoy, pentru a ne reaminti nouă, tuturor, că o bombă poate fi dezamorsată şi cu un jet subţire… de pipi! Bruxelles înseamnă toate acestea la un loc şi încă multe altele. În exterior, un oraş impresionant prin arhitectura sa, în interior, o istorie măsurată în secole purtînd nume sonore: Van Eyck, Bosch, Brueghel, Rubens, Ensor şi Magritte. Fiecare conturînd trăsăturile acestui pămînt cuprins între Escaut şi Meuse şi care a constituit fostele Ţări de Jos meridionale, înainte de a fi Belgia.

M. Vaida