Aventură în jurul lumii. TORTUGUERA – COSTA RICA

 După plecarea noastră din Insulele Cayman, la o zi şi o noapte de călătorie cu vasul Amsterdam, prin partea de vest a Mării Caraibelor, am intrat în Puerto Limon, din golful cu acelaşi nume, adică în statul Costa Rica, a cărui capitală este oraşul San Jose.

Numai cu o zi înainte, alesesem ca excursie opţională de şase ore să parcurgem Canalul Tortuguero, numit Amazonul costarican, sau Veneţia costaricană, urmată de o călătorie cu aşa-zisul tren deschis (open-air train), care se sfîrşea prin jungla tropicală cu o vizită la cea mai mare fermă producătoare de banane. Eu am făcut parte din grupul cu indicativul nr. 3, avîndu-l ca ghid pe Cristian, un latino-american spaniol foarte simpatic şi drăguţ, care ne-a povestit cu lux de amănunte, reamintindu-mi de hobby-ul meu de dinainte de 1989, ca ghid timp de aproape 30 de ani, în perioada 1960-1989, cînd conduceam grupuri de turişti în ţările socialiste şi marea Uniune Sovietică; o perioadă de tristă amintire, pe de altă parte însă veselă şi plină de farmec, dat fiind tinereţea noastră din acele vremuri. Am făcut această vizită într-o sfîntă şi frumoasă duminică, în ziua de 9 ianuarie 2011.

Costaricanilor le place să fie alintaţi cu diminutivul tico, tica la pluralul feminin şi ticos, pluralul masculin. Limba vorbită este spaniola, iar moneda este colonul costarican, banca fiind ca şi a noastră, BCR, Banco de Costa Rica.

Suprafaţa ţării este de 90.000 kmp, cu o populaţie de 5 milioane de locuitori. Costaricanii afirmă că istoria lor este de peste 12.000 de ani î.Chr., iar înainte de venirea conchistadorilor, ei erau grupaţi în triburi independente, variate, şi mai susţin că erau cunoscuţi cu triburile maya, aztece şi inca, refugiate în aceste locuri din Marele Regat.

Cert este că marele navigator şi explorator Cristofor Columb a ancorat lîngă Limon, în Insula Uvita, în anul 1502. Patru ani mai tîrziu Costa Rica începe să fie colonizată de către spanioli şi devine colonie spaniolă în anul 1540. Aproape 200 de ani mai tîrziu, adică în anul 1723, Vulcanul Irazú erupe şi distruge complet oraşul Cartago, după care se dezvoltă oraşul San Jose, care astăzi este capitala ţării.

Costa Rica devine stat independent la 15 ianuarie 1821, iar primul său preşedinte, ales este  Juan Mora Férnándé. Aproape 50 de ani mai tîrziu, în anul 1871, preşedintele Thomas Guardia Gutierres propune şi realizează drumul de fier dintre platoul central şi Puerto Limon, după care americanul Keith realizează plantaţiile de banane de-a lungul drumului de fier, sub numele de United Fruit Company.

La mijlocul secolului trecut, în anul 1949, Constituţia garantează drepturile etniilor minoritare, precum şi ale femeilor, iar armata este abolită, astfel că statul Costa Rica este o ţară liberă, independentă şi fără armată.

Ajunşi în Puerto Limon, am urcat în autocare, am trecut pe lîngă portul de mărfuri Moyen, am ajuns pe Canalele Tortuguero, aşa-zisa Veneţie costaricană, cum am arătat mai sus, sau Amazonul costarican, unde deşi era încă înainte de ora 8 dimineaţa, eram aşteptaţi pe canal cu muzică şi cafele, după care am fost îmbarcaţi pe vase mici de circa 60 de locuri fiecare şi am pornit să vizităm habitatul de pe canale. Nici vorbă ca acest canal de 20-30 m lăţime să se asemene cu bazinul Amazonului, care la Manaos, unde se uneşte cu Rio Negro (nunta apelor), are o lăţime mai mare de 5 km şi unde pot circula vase maritime, nu fluviale; dar să-i lăsăm şi pe ei să creadă ceea ce ne povestesc şi nouă.

De asemeni, trebuie să recunosc că din cele 450 specii de păsări, descrise a trăi în acest habitat, în ziua respectivă n-am văzut mai mult de 15 specii. La fiecare specie de pasăre opream barca, iar Cristian, cu un sistem ingenios de oglindă, pe care o punea în faţa razelor solare, reflecta lumina printre crengile arborilor sau prin stufăriş, ca să ne pună în evidenţă pasărea respectivă, cameleonul, maimuţa leneşă oposum, iguana, caymanul sau fluturele morpho, cu strălucitoarele sale aripi albastre. La întoarcerea de pe canal, am fost aşteptaţi cu aceeaşi muzică bună şi, în plus, cu sucuri din fructe tropicale, bere locală şi fructe proaspete (banane, ananas, mango, pepeni verzi), după care am fost invitaţi la dans şi la cîntecul lor naţional, Banana, pe care-l fredonam cu toţii în tinereţile noastre, aproape în toate ţările lumii.

Apoi am urcat în autocare şi am pornit spre staţia de cale ferată ca să luăm trenul deschis, cu care să traversăm jungla. Trebuie să vă spun  un lucru inedit în această staţie: autocarele au tras la scara trenului atît de aproape, „scară la scară”, încît din autobuz puneam piciorul direct pe scara trenului şi intram  înăuntru. Nu am înţeles de ce s-a procedat aşa, din cauza copiilor care asaltau turiştii cu cerşetoria lor ?, din cauza hoţilor?, sau din ce oare altă cauză? Trenul nu era chiar aşa de open, era unul construit în 1871, o dată cu linia ferată şi în care pentru a avea geamurile deschise prin care să intre aerul proaspăt, trebuia să le ţinem în permanenţă cu mîna, întrucît nu exista nici un alt sistem de blocare. În componenţa sa, trenul avea numai două vagoane şi o locomotivă Diesel.

Intrarea noastră în jungla tropicală, începînd de la margine, se făcea printre plantaţiile de bananieri, unde am văzut  sărăcia lucie a acelor oameni care lucrau pe plantaţie. Casele erau mici, sărăcăcioase, nefiind construite direct pe pămînt, ci pe nişte stîlpi de circa 1,5-2 m înălţime, partea de jos fiind liberă, probabil să nu intre în casă insecte, tîrîtoare, şerpi; sub casă era un ţarc în care trăiau cîinii, pisicile, păsările şi alte animale de pe lîngă casă. Deşi era o căldură tropicală şi foarte mulţi ţînţari, ferestrele nu aveau geamuri. În schimb erau protejate cu grilaje din fier forjat şi sîrmă ghimpată ca să nu poată pătrunde hoţii înăuntru, cum, de altfel, la gardurile din oraş vedeam sîrmă deasupra gardului, sîrmă ghimpată în rotocoale, ca la puşcării, ceea ce denotă că erau foarte mulţi hoţi prin aceste locuri. Cu cît casele erau mai bogate, cu atît sîrma ghimpată de protecţie era mai accentuată şi ajungea la geamurile de la etaj, chiar şi acolo unde nu erau ferestre.

Cînd vedeam aceste sisteme de protecţie împotriva hoţilor, reflectam că, că dacă dl. Băsescu ar vedea aceste imagini, ne-ar arăta cu degetul la obraz, spunîndu-ne cît de bine trăim noi, sau din nou „să trăiţi bine!”. Pe lîngă drumul de fier era şi un drum pietruit, pe care eu l-am numit în glumă „autostrada din junglă” şi pe care nişte tineri ticos, pe biciclete semicursiere, se luau la întrecere cu trenul, pe care în unele locuri chiar îl şi întreceau. Pătrunzînd în inima junglei, am dat de o vegetaţie luxuriantă din cocotieri şi bananieri sălbatici, ierburi de nepătruns, înalte de peste 2 m şi jumătate şi ferigă, multă ferigă, printre care vedeam canale şi ochiuri mari de apă. Pentru prima dată am văzut chiar şi feriga de apă, minunat aranjată pe luciul apei. de parcă era pictată; mai bine zis, o pictură reuşită s-ar putea realiza după acest frumos aranjament al ferigilor de pe oglinda apelor.

Trenul mergea şi mergea, apoi se oprea brusc şi dădea înapoi ca să ne arate cîte o pasăre, un animal sau un fluture. Astfel am văzut maimuţele de junglă, negre şi mari ca nişte feline, credeai să sînt pume. Mi-am dat seama că nu sînt după ce am observat că le trăda coada  lungă şi care se înfăşura pe ramurile copacilor. Într-un singur copac am surprins mai multe maimuţe adulte care se căţărau pe crengi ca să culeagă fructele de mango din copac, la fel banane sau nuci de cocos. Pentru a ne face nouă plăcere, sau pentru a putea face fotografii frumoase sau filme, conductorul trenului mai trăgea sirena ca să le sperie, să alerge şi să le prindem în mişcare. Trenul neavînd uşi, eu m-am aşezat jos pe scări, ca să pot fotografia şi filma, dar, în acelaşi timp, să fiu şi în siguranţă, m-am legat cu o curea de parapet.
(va urma)

Prof.dr. ing. Pompiliu MANEA
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România