Aventură în jurul lumii: MARAKES – Magia Orientului

Nu putem pleca din Arhipelagul Madeira pînă nu vorbim despre Marakes, vechea capitală a Marocului (aflat la 600 km de Madeira), care prinde viaţă dincolo de porţile oraşului vechi, după ce soarele apune, umbrele se lungesc şi mirosul grătarelor şi al tarabelor cu mîncare din Piaţa Dyemaa el Fna se înteţeşte, iar îmbulzeala de peste zi creşte şi mai mult.

Cîntăreţi, acrobaţi, magicieni, înghiţitori de săbii, îmblînzitori de şerpi şi hoţi de buzunare răsar parcă din pămînt împreună cu turiştii ameţiţi, bătrînii sacagii şi lunaticii prietenoşi. În faţa Medinei se află frumoasa piaţă Dyemaa el Fna, unde odinioară veneau ţăranii de dincolo de porţile oraşului, din cîmpia fertilă Haouz, ca să-şi vîndă produsele negustorilor. Piaţa e cunoscută şi sub numele de Piaţa Descăpăţînaţilor, întrucît aici erau expuse capetele criminalilor şi păcătoşilor decapitaţi, precum şi creştinii care erau traşi în ţeapă.

Oraşul vechi Medina  este înconjurat de fortificaţiile din secolul al XII-lea, lungi de 12 km; prin cele 11 porţi vechi se scurg în oraş şiroaie de oameni de tot felul, motociclete şi măgari, care inundă labirintul de străduţe, din ce în ce mai înguste, care conduc spre zona rezidenţială cu ascunsele palate ale sultanului, vilele colorat împodobite ale negustorilor bogaţi şi bazarele orientale.

Ingeniosul sistem de irigaţii din timpul Almoravizilor  aduce şi astăzi apa în oraş, pentru a uda parcurile şi grădinile, cum sînt Livada de măslini de la Menara şi Grădina Agdal, avînd fiecare dintre ele o suprafaţă de peste 500 Ha. La vest de Piaţa Dyemaa el Fna se ridică Moscheea Koutoubia, cu turnul ei de 77 m, ce reprezintă emblema oraşului. Este  creaţia Almohazilor, datînd din secolul al XII-lea.

Medresa, şcoala coranică Ben Youseff, ce se află lîngă moscheea cu acelaşi nume, este cea mai mare şcoală teologică islamică din nordul Africii şi care, în zilele ei de glorie, număra peste 900 de profesori şi învăţăcei.

Cartierul nou Gueliz, construit după 1916, cînd Marocul se găsea sub protectorat francez, impresionează prin largile sale bulevarde străjuite de portocali şi arbori de jaracanda; vedem clădiri moderne, cu birouri, magazine şi cafenele, avînd de asemeni o mulţime de palmieri şi plante subtropicale, precum şi flori viu colorate ca hibiscus, lotus şi pelargonium. Am vizitat acest oraş în urmă cu cîţiva ani, ca participant  la Conferinţa Electromotion, împreună cu profesorii: Miraoui, de la UTMB-Franţa, originar din Maroc; Aurel Cîmpeanu de la Craiova; Alexandre Herlea, colegul lui Miraoui şi clujenii Simona şi Ducu Munteanu, Dan Rafiroiu, Mircea Chindriş ş.a., rămînîndu-mi o imagine vie şi astăzi, cînd descriu cu plăcere aceste locuri.

PICO DE TEIDE
Acest vulcan impresionant, înalt de 3178 m, domină Insula Tenerife, cea mai mare din Arhipelagul Canare, Spania, a cărei suprafaţă este cît jumătate din Olanda. Dar nu numai atît, acest vîrf, cel mai înalt din Spania, veghează şi asupra celorlalte insule: Gran Canaria, Fuerteventura, Lazarote, La Palma, Gomera şi Hierro.

Privindu-l dinspre mare, Pico de Teide este învăluit în culori izbitoare, începînd cu albul zăpezilor care acoperă vîrful său, purpuriul versanţilor vulcanici, verdele vegetaţiei care-l împădureşte în partea de jos şi albastrul ultramarin al Oceanului Atlantic, fiind inclus astăzi în Parcul Naţional Las Canadas del Teide. Fiind activ de sute de ani, în anul 1705 lava sa a acoperit o mare parte a oraşului portuar Garachio, iar în anul 1909, un fluviu de lavă lung de 5 km s-a scurs pe versantul nord-vestic.

Guanche, vechea populaţie a insulei, l-a botezat Piscul Iadului şi legenda lor spune că „aici sălăşluieşte Zeul Iadului, Guayota”. Sosind aici în zorii zilei, poţi fi martorul unui eveniment pe care scriitoarea britanică Olivia Stone l-a numit în anul 1883 „una dintre cele mai sublime minuni ale naturii”, cînd pentru prima dată a văzut răsăritul soarelui pe Pico de Teide.

Umbra pe care vulcanul o aruncă în primele ore ale unei dimineţi însorite reprezintă o uriaşă piramidă neagră, ce se întinde în apele oceanului pe o lungime de 200 km, fiind cea mai lungă umbră de pe Terra. La apusul soarelui, însă, conul de umbră se transformă într-un triunghi brodat în roşu aprins, iar piscul muntelui îşi recapătă aspectul de sălaş al unui zeu răzbunător.

Acest munte impunător fereşte de vînt ţărmurile de sud şi de est, creînd un teritoriu preferenţial de hrană şi împerechere pentru balene şi delfini, fiind astfel şi o zonă de atracţie turistică.

Grota Cuevo del Hielo, care se află la 3.350 m altitudine, este îngheţată şi aici zăpada nu se topeşte niciodată. Astăzi muntele poate fi abordat pe şosele moderne, din orice punct al Insulei Tenerife.

Cu drag îmi amintesc că în urmă cu peste 10 ani, m-am odihnit la umbra acestui munte împreună cu dl. Acad. Laurenţiu Mircea Popescu şi soţia sa, Prof. dr. Olga Simionescu. Amintiri, amintiri…

Prof. dr.ing. Pompiliu MANEA
Membru de onoare al Academiei de Ştiinţe Medicale din România