Aikido: TRIUMFUL COMPETIŢIEI CU SINE

• o filosofie de graţie statuară şi mişcare spirituală •
Aikido concentrează cu bună ştiinţă tot ceea ce artele marţiale au acumulat de-a lungul timpului. Şi este capabil să se confrunte pe calea armonizării energiei, în cele mai diverse domenii de activitate. Copii de la cele mai fragede vîrste şi adulţi ce cochetează cu senectutea dau un fel de examen în faţa propriilor euri. Iar individualităţi de prim ordin îşi succed virtuozitatea mişcării, doar pentru a-i iniţia şi pe alţii pe calea armonizării energiei.

Artele marţiale există, poate, de cînd lumea. O-Sensei Moritei Ushiba a atras atenţia asupra acestei realităţi. Din fericire, nu era mulţumit cu nici una din formele consacrate. Nu erau deloc convingătoare, în nici una dintre posturi, în nici una dintre tentative. Le-a asimilat pe toate. Şi a adus noii formule acel ceva, un anume pitoresc şi firesc al curgerii energiei. Eschivată inteligent şi canalizată acolo unde e nevoie de ea, pentru a echilibra lucrurile. Şi fiinţele. Sau, din contră, pentru a le dezechilibra şi a le regăsi într-o stare nouă, convenabilă. Principiul de nonrezistenţă şi utilizarea forţei adversarului nu se petrec doar pe suprafaţa de confruntare. Căci, aşa cum spunea fondatorul, tehnicile de autoapărare sînt un mijloc şi nu scop. Educaţia în acest sens, antrenamentul monoton, pînă la un punct, formează personalităţi complexe, echilibrate, puternice. Gîndiţi-vă! „Să progresezi, să te perfecţionezi mereu şi să nu concurezi cu ceilalţi” – greu de realizat! Dar, odată dobîndite, toate abilităţile şi însuşite înţelepciunea şi autocontrolul, viaţa va părea mai uşoară. Greutăţile ei – surmontabile.

La Centrul cultural de artă şi cultură japoneză din Cluj-Napoca se învaţă şi limba celor din Ţara Soarelui Răsare, şi arta culinară specifică acestei părţi a lumii, dar şi Aikido. Sportul care, îmi pare, filosofează pentru a îmbogăţi armonia lumii în care trăim. Dar nu e sport. Ci mişcare. Nu e filosofie. Ci înlănţuirea unor idei ce controlează logica. Nu e dans şi nici muzică, decît în măsura în care armonia cu sinele din noi ajunge să „cînte” şi să se „unduie” în ritmul Universului. Zen în mişcare, spunea cineva.
„Aiki nu poate fi cunoscut/ Prin vorbe scrise sau rostite/ Fără a te pierde în vorbe inutile/ Învaţă prin practică” (Morihei Ushiba)

E de la sine înţeles că e vorba de multă muncă. Pînă se ajunge aici, chimonoul trebuie să transpire, atenţia să fie mereu concentrată la gesturile şi demonstraţiile profesorului (sensei). Cuvinte de ordine: ukemi, atemi, uke**. Iar meditaţia trebuie să găsească calea spre armonizarea trupului şi spiritului. Aikido, ca şi înţelepciunea din juru-i, nu are limite. Din acest motiv, Aikido este mereu perfectibil. „Lupta nu înseamnă să loveşti. Orice prost poate face asta. Lupta înseamnă să-l faci pe celălalt să rateze”. Şi, mai departe: „Învaţă şi uită! Fă tehnicile o parte din fiinţa ta!” Sfaturi tot atît de valabile în viaţă, ca şi în Aikido. Sigur, asta, după ce ajungi să te controlezi, să ai încredere deplină în tine, să fii lucid…

Sensei Dorin Marchiş (5 dan aikido Aikikai):
– Aikido a apărut după 1920 şi este rezultatul eforturilor creatoare ale lui Ushiba Morihei. Este numit şi O-Sensei, ceea ce înseamnă Marele Profesor. Sigur, dacă ne gîndim că e o artă marţială, înseamnă că are şi o componentă de luptă. Dar se bazează şi pe un profund sistem filosofic. Noi nici nu-l numim sport, poate doar generic, artele marţiale fac parte din acest sistem. Ne place să credem că ceea ce facem noi este mai mult o artă. Artă în care nu există campionate, nu există campioni. Dar nici nu avem sponsori. Şi nu primim bani de la stat. În felul acesta sîntem departe de orice politică a sportului, ca să mă exprim aşa. Şi a luptelor pentru bugete, competiţii şi medalii.
– Am tot auzit că practicanţii de Aikido sînt altfel.
– Aici nu vine lumea care caută bătaie. E o artă de autoapărare. Dar lupta se duce cu sine. Dincolo de mişcarea fizică, are o mare doză de practică filosofică.
– Pentru a ne face o idee: e mai aproape de Ju-ji-tzu sau de practica Tai-chi-chuan?
– Dacă ne referim stric la latura fizică a mişcării corpului, aduce mai mult cu sistemul de autoapărare a Ju-ji-tzu-lui. Întemeietorul Aikido-ului a studiat diferite arte marţiale, iar Ju-ji-tzu a fost important în pregătirea lui. Dacă ne referim la armonia mişcării şi scurgerea şi controlul energiei, atunci sîntem foarte aproape de Tai-chi-chan.
– Aşa că, Aikido este…
– Din punctul meu de vedere, e o meditaţie în mişcare.
– Cînd aţi început să practicaţi Aikido?
– În 1983. Am găsit o carte: „Cartea energiei”, în traducere aproximativă. Asta mi-a deschis orizontul în studiul energetic. Karate era singura artă marţială care se practica neoficial. După 1990 a fost o reală deschidere către toate domeniile artelor marţiale. Am fost în Germania, unde am găsit filiera japoneză a Aikido-ului. Au venit în România, am stabilit o relaţie şi, de atunci… Facem parte din Federaţia Mondială de Aikido, din Sport-Acord, sîntem invitaţi la toate manifestările internaţionale. Dar, subliniez, Aikido face întotdeauna demonstraţii. Şi niciodată competiţii. Avem însă, aproape lunar, stagii de Aikido, unde avem invitaţi din Japonia, Franţa, Ungaria, Ucraina. Şi unde mergem, la rîndul nostru, pentru a face demonstraţii.
– La început a fost un grup mic.
– Dar, încet-încet, ne-am dezvoltat. Acum avem Federaţie Naţională, cu sediul aici, la Cluj-Napoca. În sistem de fundaţie, desigur. Sîntem vreo 3000 de practicanţi, în 40 de oraşe.

Începătorii se pregătesc de antrenament. Profit pentru a vorbi cu
Sensei Florin Trişcă (2 dan Aikikai):
„Grupa mică, cum ar veni, unde sînt copii pentru care senzaţionalul încă nu s-a născut. Iar fabulosul din poveştile bunicilor are o aură aparte. Părinţii i-au adus. Pentru disciplină, mobilitate şi coordonare”. „Ştiu deja o grămadă de lucruri!”
„Toate comenzile şi toate tehnicile le învaţă în japoneză. Vlad Ghiorghieş are doar 4 anişori, dar ştie la fel de multe ca David Jucan, să spunem, care face pregătire de vreun an”.
Trupa se aliniază pentru a porni un IrimiNage furtunos. Plec din acest dojo*, nu înainte de a realiza că din amănunte aparent fără legătură se alcătuieşte o atmosferă de surprinzătoare unitate.

La copii avansaţi cu
Sensei Flaviu Mureşan (2 dan Aikido Aikikai):
„ Chiar dacă sînt copii, artele marţiale impun o anume conduită. Dură, să-i spunem. Sau, mai precis, de seriozitate. Eticheta şi toate gesturile minore pe care le vedem, de la descălţatul la intrarea în sală, pînă la salutul obligatoriu, aşează lucrurile pe un anumit făgaş. Aici, ne ocupăm de copii avansaţi într-ale Aikido-ului. Ei vin la sală de 3, 4 poate 5 ani. Astăzi ne-aţi prins pregătind viitorul examen. Pentru centură. E nevoie de o confirmare. Trebuie să ştim unde am ajuns. Iar centurile colorate certifică acest lucru. Culoarea este ca o recompensă a muncii depuse. La examen sîntem foarte stricţi. Gradul trebuie să fie meritat. Nu-i o bomboană de ziua cuiva. Nu! E răsplata pentru munca depusă”.
„Şi, cu toate acesta, la sfîrşitul orei v-am auzit cîntînd alături de întregul grup: Mulţi ani trăiască!”

„Ultimele zece minute sînt dedicate loisirului. Răspund la orice întrebări cu… ninja, vorbim despre cultura japoneză… Orice. Astăzi s-a întîmplat să fie ziua de naştere a unuia dintre ei. Şi merita să ne arătăm, şi în acest fel, respectul faţă de un partener”.
„Nu există riscul ca procedeele de Aikido să se regăsească şi înafara sălii de antrenament?”
„Categoric, nu! Dacă se află că vreunul dintre ei a jignit un coleg de şcoală, să spunem, este, imediat, eliminat. De bătaie, nici nu poate fi vorba! Numai aşa putem să ajungem să educăm un om bun. Sigur, avînd şi sprijinul părinţilor, al şcolii…”

„Astăzi au fost vreo 40 în dojo. Care sînt cei mai buni?”
„Merită nominalizaţi Patricia Moga, Sergiu Marian, Lara Moga, Andrei Hodiş, Costin Armand, Georgiana Cristina, Răzvan Anca”. În general e vorba despre competitori care au obţinut centurile verde sau albastru”.
Înainte de antrenamentul seniorilor, am plăcerea să schimb cîteva cuvinte cu un veteran practicant de Aikido Aikikai, domnul Valer Semenescu (3 kyu):

„Vreau să vă întreb aşa: ce v-a mînat în luptă? Aveţi 65 de ani şi aţi venit la sală cînd aveaţi… 60!”
„Nepoţii m-au… vrăjit, ca să zic aşa. Ei s-au înscris pentru prima dată şi, curios, am vrut să ştiu dacă pot şi eu. Am aflat că se poate. Că e un sport pentru toată lumea. Şi are nişte particularităţi realmente fascinante. Eu am rămas. Nepoţii s-au lăsat. Dar, cine ştie… microbul nu moare niciodată!”

„Ce vă place cel mai mult?”
„Jocul minţii. Sportul acesta nu se… termină niciodată. Mereu apar elemente noi. Mereu ştacheta performanţei este ridicată. Şi, prin aceasta, viaţa devine mai puţin monotonă”.
Seara se termină în biroul Irinei Gaşpar, PR Manager, ea însăşi practicantă de Aikido Aikikai. Alegem pozele pe care le puteţi vedea şi dumneavoastră. Aflu că, precum în viaţa de toate zilele, simţurile transmise sinelui au o mare importanţă. Ele permit evaluarea corectă a circumstanţelor şi determină conduite de urmat, maniera de a aborda fiecare situaţie. Lupta cu viaţa? Da, pînă la urmă. Aşa că, în timp ce ascult, estompat, încălzirea pentru căderi, admir, în noapte, verticalitatea clădirii care face posibilă această sinteză a memoriei. Şi nu-mi mai rămîne decît îndemnul pentru fiecare: Hajime!***
Radu VIDA

* sala de antrenamente.
** arta de a primi tehnica; atac, lovitură; atacator
*** începeţi!