23 August – ce a fost şi ce a mai rămas

Prin anii ’50 – ’60 i se spunea “actul de la 23 August”, după aceea s-a trecut la „insurecţie armată”, pentru ca spre sfârşitul “iepocii de aur” să se ajungă la “ziua victoriei revoluţiei antiimperialiste şi antifasciste”. Dacă pe la începutul perioadei comuniste oamenii poate că mai aveau un vag entuziasm în timpul manifestaţiilor, prin anii ’80 se ajunsese la o lehamite generalizată. Nu ţin minte să fi fost vreun eveniment mai enervant decât ziua naţională de atunci. Eternele şi nesfârşitele defilări, de care nu scăpa aproape nimeni – unităţi militare, gărzi patriotice, elevi şi pionieri (totuşi, parcă şoimii patriei erau scutiţi), sportivi şi oameni ai muncii – aveau darul de a scârbi pe toată lumea. Cei care erau mai norocoşi şi nu trebuiau să care prin faţa tribunei oficiale materialele propagandistice – în ultimii ani, portretele “conducătorilor iubiţi” şi pancartele cu “Stima noastră şi mândria / Ceauşescu, România” dominau peisajul – mai reuşeau să evadeze din rânduri pe străduţele laterale, pentru ca să ajungă mai repede acolo unde urmau să meargă toţi după terminarea paradei: la nişte mici şi o bere, câtă vreme s-au mai găsit şi acestea.
Culmea este că evenimentul în sine – ieșirea României din alianța cu Puterile Axei şi trecerea de partea aliaților, în urma loviturii de stat organizată de Regele Mihai I, în timpul căreia a fost arestat mareşalul Antonescu şi apoi a fost format Guvernul Sănătescu, gest prin care a fost scurtat războiul cu circa şase luni – acest eveniment deci, merita toată atenţia. Atâta doar că şefii din comunism, care nu avuseseră chiar nici un rol în desfăşurarea evenimentelor, au reuşit să transforme totul într-o scălămbăială desăvârşită. Evident, despre meritele regelui Mihai nu se sufla nici o vorbă, iar până prin ’65 era vehiculată fantasmagorica teorie conform căreia Gheorghe Gheorghiu-Dej, în 1944 deţinut în lagărul Târgu Jiu, şi Emil Bodnăraş, pe atunci abia eliberat din puşcărie, ar fi organizat şi dirijat „insurecţia armată”. În timpul lui Ceauşescu, Gheorghiu-Dej a dispărut din istoria lui 23 August, locul lui fiind luat, treptat şi subtil, de nea Nicu, care în acea zi nici măcar nu era în Bucureşti.
După 1989, ziua de 23 August a căzut, nemeritat poate, în uitare. Au mai fost timide tentative ale PSM-ului actual de a revigora sărbătoarea, însă demersul nu a avut nici un succes. Până prin 2011 nu ţin minte să se fi vorbit prea multe despre fosta zi naţională, asta până când, în toamna anului cu pricina, data a fost decretată de Parlamentul României drept Ziua Comemorării Victimelor Fascismului şi Comunismului, după ce Parlamentul European făcuse acelaşi lucru încă din 2008. Însă nici schimbarea semnificaţiei nu a avut darul de a scoate fosta sărbătoare dintr-o cvasi-uitare ce tinde să se permanentizeze.
Nu ştiu ce se va întâmpla în acest an. Deocamdată, doar canalul Discovery a programat un documentar despre regele Mihai. În rest, până acum, tăcere. De un lucru sunt, însă, sigur. Cum 23 August cade într-o vineri, la fel ca în urmă cu 45 de ani, după servici oamenii se vor grăbi să ajungă la nişte mici şi o bere.
Viorel DĂDULESCU