Vorba care doare…

RADU VIDA

Cuvintele…

Nu cred că poate fi ceva mai rău, decât un cuvânt nelalocul lui. Urma de bici de pe spinare de năcăjit sau orice altă rană grea, trece. Se uită. Şi se iartă. Dar cuvântul de ocară rămâne. Ca şi minciuna, desigur. Chiar dacă adevăr grăieşte, şi tot nu se uită. Şi nu se iartă.

Asta se întâmplă, acum, cu ambasadorul Stelelor Unite ale Americii la Chişinău. Personajul nu contează. Pe el îl cheamă James Pettit. Şi e trecător prin lumea asta. Vorba lui sună ca dracu’. În mod normal, ar trebui să reflecte poziţia oficială a Guvernului american. Şi SUA, cât este ea de SUA, nu are dreptul să împartă lumea după cum vrea ea. După cum îi dictează interesele. Sau, în orice caz, ar trebui să ţină cont şi de interesele altora. Că-s prieteni, că-s duşmani! Cu atât mai mult cu cât sunt prieteni! Iar România, prin comportamentul tuturor guvernelor a dovedit că este loială SUA.

Dacă a vorbit de capul lui, ambasadorul trebuie lăsat în stradă. În pielea goală. Pus să facă flotări şi genoflexiuni (deodată, dacă se poate) şi să repete fără încetare: Am fost un bou, domnilor! Am fost un bou! Dacă a transmis poziţia oficială a Statelor Unite ale Americii… Ei, bine, în acest caz, putem să punem la îndoială prietenia. Faptul că am ales cum am ales. Şi, dacă tot e vina noastră că n-am ştiut să ne selectăm prietenii, ne merităm soarta.

Ce a făcut micuţul aiesta? Sau, mai exact, ce a spus, de a produs atâtea valuri? Cică Moldova nu e România! Că avem istorii diferite! Restul? Are şi nu are importanţă. Dar povestea cu istoria va rămâne în anale.

Sigur că o analiză lucidă spune că Republica Moldova (ce greu e de scris aşa ceva!), această ţară, aşadar, are soarta ei. Şi aici ambasadorul James Pettit are dreptate. Este o ţară multiculturală, poate mai… multi, decât în alte părţi. Pe acest teritoriu se vorbesc mai multe limbi. Dar – şi subliniez! – şi UE are aceleaşi caracteristici.  Ba, dacă ne gândim bine, e … şi mai şi decât… America. Măcar dincolo de Ocean s-au dus toţi cei care au vrut să se facă americani.  Dar asta e treaba lor.

R.Moldova e parte din fiinţa noastră naţională. Şi, vorba unei mame despre copiii ei: indiferent ce deget îţi tai, tot atât de rău te doare!  Avea dreptate ambasadorul când remarca că R. Moldova nu mai e ceea ce a fost. Că gând mârşav şi vorbe de supuşenie i-au schimbat destinul. Poate pentru totdeauna. A! Că n-ar trebui să ne unim cu R. Moldova! Asta ar trebui să depindă doar de noi şi de ei. Sigur, nu este o alegere practică, cum se exprima ficiorul lui Pettit, să faci unirea: nu cred că cineva ar mai vrea să bage în ogradă încă un cal troian. Pentru că, s-o spunem pe aia dreaptă, populaţia rusească de acolo, ca să nu mai vorbim de ucrainienii, găgăuzii, cecenii ş.a.m.d. nu va simţi niciodată româneşte. Şi, într-un fel, e firesc să fie aşa. Putem fi de acord şi cu faptul că acum, unirea nu ar face lucrurile mai bune( tot citat din marele gânditor Pettit). În spatele acestor cuvinte stă intenţia (cui?!?) de a păstra acest teritoriu ca tampon între Est şi Vest. Dar şi acest lucru tot semenii din dreapta şi stânga Prutului ar trebui să-l hotărască, nu?

Sigur, în toată această poveste, nu trebuie băgat în seamă nici opinia Băsescului, care a… dat p’afară suduindu-i pe americani. S-o fi făcut blond, pletos şi pro chinez de-i aşa cocoş, după ce zece ani a făcut sluji americăneşte. Dar tot are dreptate când spune (cu alte cuvinte, desigur) că Moldova nu-i a mea, nu-i a… E a noastră!

Chiar dacă, pe veci, va rămâne a altora.