Vieţi paralele

Citim. Aflăm. Şi dăm mai departe.
Bunăoară, bogaţii lumii se pregătesc de apocalipsă. De unde au informaţiile? Nici ei nu ştiu. Dar a devenit o modă ca ’ăi mai bănoşi barosani să-şi construiască buncăre, să-şi facă provizii pe insule pustii, să agonisească armament, hrană şi motociclete pentru cazuri de evacuare rapidă; să-şi facă operaţii (la ochi, spre exemplu) pentru a preveni propriul dezastru. Americani, chinezi, europeni, africani – înfrăţiţi într-o isterie comună, fac schimb de informaţii, se întrec în a achiziţiona pământuri „la capătul lumii”: doar, doar or scăpa!
În Yemen, Somalia, Sudanul de Sud şi Nigeria, pe de altă parte, se moare de foame. La propriu. Cea mai gravă criză umanitară… strigă după ajutor, dar ţările contributoare la Organizaţia Naţiunilor Unite se fac că plouă. Şi dau doar cu ţârâita din ceea ce, altădată, au promis cu neruşinare.
O glumă drăgălaşă spune că nu contează dacă eşti sărac sau bogat. Contează dacă ai bani! Şi asta îţi permite să trăieşti fiecare zi, ca şi cum ar fi ultima…  Apoi, într-o zi, aşa se va şi întâmpla. Spune înţelepciunea populară. Cei care nu mai ştiu ce să facă cu banii, îşi satisfac fanteziile bolnave. Dar, în nimicnicia lor, chiar pot provoca o apocalipsă. Nici că ştiu în ce investesc. Iar armele, spre exemplu, se cer utilizate. Mai mult sau mai puţin. E cea mai sigură investiţie privată. Pentru că statele, în nemernicia lor, cumpără. Sigur! Nu există pierderi, ba, din contră, pentru că avansul tehnologic este mai eclatant ca niciodată, armele se îmbunătăţesc. Şi, cele expirare moral, se înlocuiesc. Unii însă – militarii spre exemplu – consideră că e păcat să arunci pe apa sâmbetei acele minunăţii. Şi ori pun de un focar, să mai omoare pe ici pe colo, ori imaginează scenarii în care nu scapă numai ei. Şi cei care, cu banii celor săraci, îşi fac făcutele în cele mai exotice locuri ale planetei.
Muritorii de foame?
Ei bine, dacă am vorbit de Yemen, Somalia, Sudanul de Sud şi Nigeria e bine să adăugăm imediat: aceste ţări, unde oamenii realmente nu au ce mânca şi nici apă după ce bea, fac cele mai babane achiziţii de armament. Armele acelea, de care vorbeam mai înainte! Şi care, în timp, au primit rugina uzurii morale. Serviciile lucrează, triburile sunt învrăjbite, iar focarul de război e gata! Circuitul îşi urmează cursul firesc, spun politicienii: armele se vând (şi încă bine), oamenii se omoară, deci există mai puţine guri de hrănit, iar  statele îşi fac pomană şi dau bani pentru ajutorarea pe care ONU o preconizează pentru nenorociţi.
Faceţi o încercare: vedeţi dacă  fabricanţii de armament ar vrea să facă spitale, spre exemplu; sau dacă militarii ar vrea să producă ceva, orice, minus războaie! Încercaţi să oferiţi, după reţeta creştină, dealtfel, beţe de pescuit năcăjiţilor, nu peşte direct din baltă; sau să convingeţi pe politicieni să nu mai cumpere, sub nici o formă, produsele uciganiei!
Vă spun sigur: n-o să reuşiţi!
Radu VIDA