Victoria lor, calificarea noastră

Nu mă îndoiesc că încă din titlu v-ați dat seama că nu mi-am ascuțit condeiul pentru a mă aventura ca Indiana Jones pe terenul minat al politichiei, la care unii zic că tot poporul se pricepe, dar eu spun pas, fiindcă am motive să-i contrazic. Pe de altă parte, n-am chef să-mi consum neuronii de pomană pe înfruntările din politica românescă. În fond nu am nici o poziție față de opoziție.

Prin urmare, știu că știți despre ce mi-am propus să scriu și n-am cum să vă iau prin surprindere. Privindu-mă în oglindă, mi-am zis că dacă se află în plină desfășurare Campionatul European de handbal feminin, iar echipa României se află încă în competiție, cu șanse (mari? rămâne de văzut) la câștigarea unei medalii, nu e nevoie să mă așez la o coadă de…șarpe în căutarea unui subiect de editorial. Și că accederea „tricolorelor” în „careul de ași” constituie o pâine bună de mâncat, mare și albă din care ar fi păcat să nu mă înfrupt. Și pe care, feliind-o, s-o împart cu măria sa cititorul, eventual asezonată cu o garnitură de pamflet gătită la foc mic, piperată din belșug cu ironie. Fină? Vă las pe dumneavoastră să decideți.

Ne-am calificat în semifinale în urma unui eșec, cel cu Ungaria. Ba chiar două, dacă îl pun la socoteală și pe cel cu Olanda. Iar între cele două am strecurat nu macaroane, ci victoria cu Spania, singura a României din grupa principală. Spre deosebire de „tricolore”, Norvegia a bifat trei succese și, totuși, nu s-a lipit de semifinale. Sfidăm logica? Regulamentul competiției este cel care ne lămurește în acest sens și nu e… constituțional să-l desconsiderăm.

Rivalitatea cu Ungaria e arhicunoscută și nu se mărginește, știm bine, la sport. Meciul de miercuri a fost handbal din punctul nostru de vedere și sport de contact din punctul de vedere al adversarelor, care ne-au fracturat coloana vertebrală a echipei.

Meciul a fost perceput în tabăra României ca o finală, pe care, pierzând-o, ne-am câștigat, totuși, locul în semifinale, fiindcă Germania (care nu mai e Germania de odinioară) n-a avut puterea să învingă Olanda (care a început să conteze și în sportul cu mingea pe semicerc). Doar că victoria acesteia din urmă ne-a rezervat un meci cu Rusia lui Trefilov. Dar nu trebuie să ne descurajăm, întrucât nu cred că ne-ar fi convenit compania Franței, care are dublul statut, de gazdă a turneului final și de campioană mondială. E un avantaj de care nu poate face nimeni abstracție, nici chiar arbitrii care vor conduce disputa cu Olanda. Este și motivul pentru care mizez, dar nu pariez, pe victoria și calificarea Franței.

Ceea ce mă face nu atât pesimist, cât reticent în privința șanselor de calificare ale României în prima finală la acest nivel nu este numele adversarului, ci faptul că noi nu mai putem conta pe cea care dă viață echipei noastre și fiori oponentului, Cristina Neagu. Fără ea, România nu mai are mușchi și este fragilă ca un ou în fața oricărei echipe de la Campionatul European. Și nu vă îndoiți de faptul că încrederea rusoaicelor s-a dublat, în vreme ce a româncelor s-a diluat. Am văzut că „tricolorele” s-au înmuiat la propriu contra Ungariei după accidentarea Cristinei Neagu.

Și, totuși, închei într-o notă optimistă. Indiferent de rezultatul semifinalei cu Rusia, tot ne calificăm într-o finală, fie că e mare, fie că e mică. Important este ca finala să fie tare și fetele să nu rămână dezamăgite.

Cristian FOCȘANU