Viața la țară față cu tehnologia

Astăzi, viața la țară e foarte departe de ceea ce descrie Duiliu Zamfirescu în romanul cu același nume, publicat în 1898, în care, foarte pe scurt, autorul elogiază poetic frumusețea răpitoare a pământului natal, traiul liniștit și patriarhal și nu în ultimul rând tradițiile. La modul general, viața la țară e ca viața la oraș și poate face oricine această constatare, deși unii vor zice că, totuși, exagerez. Acestora le-aș răspunde cu următoarea întrebare: Oare mai putem vorbi de autenticitatea satului românesc de odinioară? Și știu că vor răspunde prin tăcere. Ceea ce înseamnă că am dreptate și prin urmare nu exagerez. Vom zice și credem că în spațiul rural găsim iarba care nu e la oraș, pădurile și eventual alimentele. În general, ritmul vieții la țară nu e la fel de alert, timpul curge altfel, aerul e mai respirabil, dar ce ne facem cu tehnologia, care a violat, ca un musafir nepoftit, și spațiul care a rămas virgin multă vreme din acest punct de vedere. Deunăzi am vizitat un sat în apropiere de Cluj-Napoca și am rămas siderat să văd că toate casele avea în dotare „farfurii zburătoare”.
Nu mare mi-a fost mirarea să constat, cu aceeași surprindere, că lelea Florica și-a tras internet în casă, ca să poată comunica cu Lenuța, plecată la muncă în Spania. Cutia de plastic, adicălea rooter-ul înfipt într-un colț al bucătăriei, ține loc de icoană. Ironic am întrebat-o pe lelea Florica dacă se și închină la cutiuța ce clipește și mi-a ”răspuns” făcându-și cruce. Nu știu cum să interpretez gestul.
Pendula de odinioară, plimbându-se tacticos de la stânga la dreapta și vice-versa, în același ritm, nu mai zace nici în pod, fiindcă podul a fost mansardat, iar pendula a sfârșit în brațele focului. Lelea Florica are smart watch de pe care citește ora, glisând ecranul ca una care cunoaște bine tainele tehnologiei. Îmi rotesc precum bufnița capul prin odaia luminată exagerat nu de o lampă cu gaz lampant, ci de o aplică înțesată cu vreo zece becuri economice de care lelea Florica îmi vorbește de parcă ar fi stat în preajma lui Thomas Edison. Ba se și laudă că poate controla lumina după bunul plac, rotind butonul unui întrerupător responsabil de intensitate, rânjind cu toată gura și descoperindu-și dantura precară. În bucătărie, două oale dansau pe cel mai modern aragaz sau mai degrabă pe o plită vitroceramică conectată la curent. Prin urmare, adio sobă, adio lemne. Nu m-am putut abține s-o întreb pe tăntița ce telefon are și mi-a întins unul cu butoane mari, numai bun pentru degetele-i butucănoase, primit cadou fiindcă și-a reînoit abonamentul. A avut grijă să-mi tempereze mirarea că nu are un phone mai spectaculos: ”Am avut unul cu ecran mare, dar l-am aruncat la gunoi, că nu avea butoane”. Mă gândesc că dacă avem telefon inteligent, TV inteligent și eventual aragaz inteligent, cineva trebuie să cadă de prost într-o casă și nu mă întreb cine. După mine, chemarea pământului e chestie de vocație. România este o țară rurală subdezvoltată, care nu mai face agricultură, nu mai are țărani, ci numai oameni care trăiesc la țară. Prin 1859, marele Lev Tolstoi se lăuda că a găsit rețeta fericirii: o viață liniștită și retrasă la țară. Astăzi, tabloul vieții la țară este departe de a fi roz, ci pictat în tonurile lui Goya. Locuirea la țară nu e pentru toată lumea, căci liniștea proverbială e numai aparentă. De ce? Fiindcă a împrumutat din metehnele urbanului. Sau mai degrabă din derapajele specifice orașului. Tradițiile nu se pierd fiindcă țin de spiritualitate, pentru că amintesc de ceva, dar se malformează, asimilând amestecuri, în virtutea unei tendințe procustiene de a îmbrățișa tot ceea ce este modern. În concluzie, secolul XXI a adus schimbări de nedorit satului românesc, care trebuie să se schimbe dacă vrea să supraviețuiască. Altfel, satele mor și se nasc satele-oraș.

Cristian FOCȘANU