Viaţa în timpul pandemiei. Oameni pentru care ziua nu mai are 24 de ore

Nu traversăm deloc clipe şi momente faste, chiar deloc. Sunt zile de frământări, zile de nesiguranţă, frică şi panică, sunt şi zile în care sperăm. Sperăm la o minune de ultimă oră. Pentru că atâta ne-a mai rămas, speranţa.

Întâlnesc zilnic oameni. Stau zilnic de vorbă cu oameni întorcând subiectul actual pe toate feţele. Şi pe toate feţele înseamnă de ce, de ce acum, cu ce am greşit, cât timp, unde va mai lovi pandemia… Cum de ţări avansate medical – Italia, Germania, Franţa, Statele Unite… – nu reuşesc să ţină sub control pandemia care dă atâtea bătăi de cap, care ucide, ca să spunem lucrului pe nume.

„Moartea, scrie Balzac, ne omoară o singură dată, frica de moarte ne omoară în fiecare zi”. Şi în fiecare zi, pe toate canalale de ştiri ale televiziunilor nu se discută decât despre coronavirus, cazuri noi în ţară şi peste hotare, decese, persoane în carantină, izolări la domiciliu, dosare penale, declaraţii false la frontierele ţării, mască şi mănuşi obligatorii, şomaj tehnic, români care se întorc în ţară, falimente deja anunţate, frontiere închise, medici depistaţi pozitiv la testul pentru coronavirus, tururi cu izoleta, asistente medicale în aceeaşi situaţie, restricţii noi, golirea alimentarelor, sate în care încă nu s-a auzit de coronavirus, preoţi care împărtăşesc cu aceeaşi linguriţă sute de persoane (oricum, în cazul lor nu se autosesizează nimeni din oficiu!), magazine închise, şcoli şi universităţi închise, spectacole şi festivaluri anulate sau reprogramate, revolte în penitenciare, Jocurile Olimpice pe cale să fie anulate sau reprogramate, spectacole on line, stare de urgenţă… Din 26 februarie, ziua confirmării primului caz în România, nu auzim decât aceste cuvinte, cuvinte cheie în cazul de faţă, cuvinte care nu fac altceva decât să inducă şi să sporească frica. Din păcate, de alte ştiri nu mai avem parte. Nu mai ştim nimic despre Cazul Dincă, cum nu mai ştim nimic despre Dragnea sau Viorica, despre cei pe cale să fie eliberaţi pentru „bună purtare” sau alte motive, ştiţi ce vreau să spun.

Suntem la ora scenariilor, cel mai nou cuvânt, alt cuvânt cheie, fiind bioterorismul. Se vorbeşte tot mai mult şi tot mai des despre potentaţii lumii, despre interese obscure ale unora sau altora, în discuţie intrând China şi Statele Unite, cu acuzaţii de o parte şi alta. Cu acuzaţii şi din partea altor ţări, mai ales a celor în care coronavirusul face ravagii.

Un cuvânt de mulţumire, cuvintele oricum sunt prea puţine, se îndreaptă spre cadrele medicale – medici, asistente, brancardieri, infirmiere, ambulanţieri –, eroi anonimi pe frontul luptei împotriva coronavirusului, linia întâi ca să fiu bine, foarte bine înţeles. Oameni pentru care ziua nu mai are 24 de ore. Oameni pentru care nu mai există zi şi noapte, pentru care spitalul a devenit prima casă. Oameni ajunşi, în marea lor majoritate, la capătul puterilor, urmare a eforturilor prelungite. Dar Oameni deloc dispuşi să renunţe. Oameni pentru care Jurământul lui Hipocrate este literă de lege. Să ne gândim la ei şi la efortul lor de a aduce zâmbetul pe buze celor suferinzi şi aparţinătorilor. Să ne gândim la ei ca la primii expuşi, cunoaştem prin ce trec deja cei confirmaţi pozitiv. Să ne gândim că pentru Ei, viaţa are prioritate, indiferent de cine este vorba. Şi să ne mai gândim că şi Ei au familii, de două ori expuse. Să ne gândim în aceeaşi măsură şi la cei din Ministerul Apărării şi cel al Internelor, 24 de ore din 24 la datorie, în condiţii la fel de ingrate.

În rest… Cu bune şi mai mult cu rele, viaţa merge înainte. Nimeni nu ştie până când. Cert este un singur lucru, când se va trage linie vom afla cum stăm. Bine nu putem spune că vom fi. Caz în care avem un singur cuvânt cheie, rău. Foarte rău. Trebuie să conştientizăm acest lucru. După cum trebuie să conştientizăm şi faptul că recuperarea post coronavirus va fi şi lungă, şi grea. Cu mulţi care o vor lua de la zero. Cu la fel de mulţi care-şi vor îndrepta din nou privirile spre vest, în speranţa unor noi locuri de muncă şi a unor salarii care să le asigure un trai decent.

Până una alta, românul mai face haz de necaz. Şi cea mai nouă întrebare pe care şi-o pune vizează ziua de 1 Mai. Oare vom primi o zi liberă?