Vacanţa electorală a parlamentarilor

ILIE CĂLIAN

Pînă în 16 noiembrie, parlamentarii sînt în vacanţă. Aşa au hotărît. Pe preşedintele Senatului, Călin Popescu Tăriceanu, îl înţeleg: este el însuşi candidat la prezidenţiale şi are nevoie de timp “liber” de la Senat. De altfel, Tăriceanu mai spune ceva, de bun simţ: “Prefer o atitudine de acest gen (vacanţă parlamentară – n.n.), decît ipocrizia legată de ideea că trebuie Parlamentul să funcţioneze şi să dea cît mai multe legi” – în condiţiile în care gîndul parlamentarilor le este la susţinerea candidaţilor partidelor din care provin. Explicaţia celuilalt preşedinte, al Camerei Deputaţilor, este, însă, cam trasă de păr. Zice Valeriu Zgonea că “orice parlamentar este în campanie din momentul în care a cîştigat mandatul”. Dacă asta ar fi esenţa activităţii sale, atunci nici n-am avea nevoie de sesiunile parlamentare. Pe de altă parte, spune Tăriceanu că “Parlamentul nu este fabrică de legi. Un parlamentar nu se evaluază după cîte legi a votat, ci după calitatea lor”. E ceva adevărat în asta – în sensul că Parlamentul nu poate lucra în regim de producţie de serie. Iar un parlamentar poate fi apreciat şi după numărul de legi pentru care a votat împotrivă. Numai că…

Iar aici sînt foarte multe de spus. Întîi de toate: din 1990 încoace, calitatea parlamentarilor noştri a fost slabă: mult prea mulţi improvizaţi, ambiţioşi doar pentru interese personale, care s-au vînturat de la un partid la altul şi care n-au fost capabili, adesea, să “fabrice” legi nu doar bune, ci şi absolut necesare sau urgent necesare. Că există, în întreaga naţiune, destui oameni care ar fi trebuit să ocupe fotoliile de parlamentar în locul altora (şi incapabili, şi ticăloşi), asta e adevărat. Pe de altă parte, este adevărat că, de-a lungul acestor zece ani, Traian Băsescu a dus permanent o campanie de demonizare a Parlamentului, pentru a-şi putea subordona toate puterile statului. Iar marea majoritate a electoratului a acceptat cu uşurinţă poziţia şi argumentarea lui Băsescu, întrucît îi lipseşte cultura necesară pentru a înţelege funcţionarea instituţiilor democratice. Aşa se face că, şi azi, marea majoritate a cetăţenilor doreşte să aleagă un vodă, un “şef” suprem – în ultimă instanţă, un dictator -, neînţelegînd “cum devine cazul” cu echilibrul puterilor în stat, cu Parlamentul ca supremă putere, singura care reprezintă voinţa întregului electorat.

Însă nu este mai puţin adevărat că actualul Parlament este cel mai neputincios dintre toate cîte au fost din 1990 încoace. USL avea o foarte comodă majoritate şi, cu toate acestea, nu a reuşit să-şi mobilizeze parlamentarii pentru a duce la capăt cele trei mari proiecte: revizuirea Constituţiei, descentralizarea şi regionalizarea. Printre noutăţile aşteptate era şi redefinrea rolului preşedintelui ţării, şi o nouă lege electorală, şi noi reglementări pentru funcţionarea relaţiilor dintre puterile statului şi dintre diferite instituţii. Nu s-a întîmplat aşa, întrucît putem constata acum că preocuparea principală a fostului preşedinte al comisiei de revizuire a Constituţiei, preşedintele PNL, şi a parlamentarilor acestuia era alta – cum s-a dovedit în primăvară. Totuşi, “defecţiunea” PNL nu poate explica, singură, moleşeala parlamentarilor – nici dinainte, nici de după ruperea USL.

Aşa stînd lucrurile, ne putem întreba dacă e bine sau … nu e rău că Parlamentul a intrat în vacanţă electorală. Dacă Parlamentul ar fi avut o activitate legislativă viguroasă, chiar ne-ar fi părut rău dacă şi-ar fi întrerupt-o. Aşa, însă, ce să le reproşăm parlamentarilor?! La urma urmelor, decît să se prefacă doar că “lucrează” (boală veche: vă amintiţi de telerevoluţia din decembrie 1989 – “Mircea, fă-te că lucrezi!”), mai bine să chiar facă ceva ”în teritoriu”.

Numai că, desigur, şi în legătură cu munca parlamentarilor “în teritoriu”, apare o întrebare: acolo, “în teritoriu”, nu există preşedinţi ai organizaţiilor de partid judeţene şi locale, care să se ocupe de campania electorală? Ba există. Numai că aceştia fie mai au şi trebuie persoanele (firme, afaceri), fie au obligaţii prin consilii şi primării. Aşa că singurii care ar putea deveni cu desăvîrşire “liberi”ar fi tocmai parlamentarii. Ei pot face cu uşurinţă propagandă pentru partidele lor – mai cu seamă în condiţiile în care nu au a se teme că vor fi luaţi la rost în legătură cu activitatea lor de parlamentari: în realitate, majoritatea electoratului fie că nu înţelege, fie că nu moare de curiozitate să afle ce legi s-au “fabricat” ori care ar trebui pregătite…