Uvertură la o nebunie anunţată

Să lăsăm deocamdată deoparte balamucul nostru politic cel de toate zilele, iscat, în ultima vreme, ba de referendumul cu familia, ba de modificarea legilor Justiţiei – subiecte pe care am reuşit să le impunem cu brio chiar şi în atenţia Uniunii Europene, o posibilă urmare fiind inclusiv atacarea în justiţie a guvernului Dăncilă (Dumneavoastră aţi mai auzit de aşa ceva? Ca guvernul unei ţări din Uniunea Europeană să fie adus în faţa unui tribunal?) – să le lăsăm, deci, deoparte, şi să ne ocupăm de un altfel de nebunie.
De şase ani (oare când or fi trecut?), în oraşul nostru, prin toamnă, se întâmplă FICT. De la bun început, Festivalul Internaţional de Carte Transivania a depăşit condiţia unui târg de carte, fiind, pentru amatorii de literatură, un fel de sărbătoare aureolată de o uşoară nebunie. Nebunie, fiindcă, dacă cineva le-ar fi spus celor care au apucat minunata “epocă de aur” că, aici, se vor întâlni cu scriitori de talia lui Mario Vargas Llosa, António Lobo Antunes, Antonio Gamoneda, Alessandro Baricco, Adonis sau Gonçalo M. Tavares (ca să amintesc doar câteva nume), respectivul ar fi fost catalogat, pe loc, drept nebun cu acte în regulă.
În acest an, al Centenarului, FICT-ul propune chiar o nebunie. Pe lângă întâlnirile cu scriitori străini şi români, de acasă sau din Diasporă, sâmbătă este organizată o tentativă de intrare în Guinness Book of World Records. Se pare că noi avem o reală apetenţă pentru stabilirea a tot felul de recorduri, ba a celei mai mari mămăligi, ba a celui mai lung cârnat, şi iată că, zilele trecute, la Alba Iulia, într-o regie ce aminteşte de spectacolele de 23 August (îmi pare rău că spun asta, dar nu pot evita comparaţia), o mulţime de români s-au aranjat, în doar două minute, astfel încât să redea harta României. Deci, încă un record nu este ceva neobişnuit. Şi totuşi, acesta propus de FICT este unul nebunesc. Miza este ca 10.000 de oameni să citească, consecutiv, câte un vers. Zece mii, adică 100 x 100, pentru că organizatorii s-au gândit la anul Centenarului.
Regulile sunt simple. Totul începe la ora 10, dimineaţa. La intrarea în piaţa Unirii, fiecare participant va primi, gratuit, un volum cu 100 de poeme – se putea altfel? – ale lui Mihai Eminescu, însoţit de o brăţară cu numărul său de ordine. În fiecare volum este marcat exact textul care trebuie citit, pe scenă. Intre două recitări, deci între doi participanţi, nu trebuie să treacă mai mult de 10 secunde, altfel tentativa nu este omologată.
Dar, dacă lucrurile sunt atît de simple, unde este nebunia?
Fiindcă matematica este tot un fel de poezie, să facem un simplu calcul aritmetic. Un cititor are nevoie, să spunem, de cinci secunde ca să citească un vers. Alte 10 secunde pot trece până la următoarea citire. În total 15 secunde. Dacă înmulţim cu 10.000 de cititori, avem 150.000 de secunde. Adică 2.500 de minute sau 41,6 de ore. Altfel spus, peste o zi şi jumătate. Să mai reducem din timpii aştia, să ne gîndim că totul merge ca pe strună şi să alocăm, în total, doar 5 secunde fiecărui cititor, şi tot ajungem la 833 de minute – cam 14 ore. Evident, varianta este imposibilă, dar chiar şi aşa totul ar urma să se încheie cam pe la 12 noaptea.
O altă parte a acestei frumoase nebunii este să poţi crede că într-o piaţă din România se pot aduna 10.000 de oameni care să citească poezie.
Eu sunt foarte sceptic de felul meu, dar, în faţa unei asemenea nebunii, nu pot să nu mă întreb cu naivitate (şi, aşa, pe ascuns, să sper) dacă nu cumva, poate, oare…?

Viorel DĂDULESCU