Un scenariu

Mă întreb cum oare ar putea arăta un scenariu – să fim bine înţeleşi, un scenariu de film, deci o ficţiune – scenariu în care potentaţii unei ţări de pe undeva din lumea asta se străduie să discrediteze şi să anuleze un protest popular. Desigur, protestul este împotriva lor şi, ca să aibă oarecare semnificaţie, este organizat exact în capitala ţării. Deci, avem un conflict şi două tabere: potentaţii şi protestatarii.
Să zicem că protestul – un miting, ce mai încolo şi încoace – este anunţat cu o vreme înainte, nu de alta, dar organizatorii au nevoie de autorizaţie de la Primărie. (Aşa, pentru coloratură, în rolul primarului eu aş propune o actriţă. Blondă.) Ei, şi atunci, ca să se aleagă praful din toată manifestaţia, potentaţii încep să facă câte ceva. Mai întâi zic că protestatarii sunt nişte nime-n drum, în cel mai bun caz sunt manipulaţi de tot felul de… de ceva, să le zicem grupuri de interese, duşmani ai ţării, nişte oameni răi, ce mai încoace şi încolo. Pe urmă spun că indivizii aia cu protestele nu au cerut autorizaţie pentru miting. După aceea, anunţă că ştiu ei că protestatarii vor face prăpăd la miting, adică se vor apuca să bată în dreapta şi în stânga. Anunţă asta la un post, două de televiziune, să audă lumea. Şi mai încolo dau ordin ca la adunarea respectivă să meargă o grămadă de – oare cum să le spunem? – haideţi să le spunem forţe de ordine. Asta ar cam fi introducerea.
Începe mitingul. Vin oamenii ăia în piaţa oraşului şi se apucă de strigat împotriva potentaţilor. Forţele de ordine sunt deja acolo, dotate cu uniforme, bastoane, câini (la cai aş propune regizorului să renunţe ca să nu încărcăm inutil bugetul filmului), tunuri de apă, grenade lacrimogene – mă rog cu tot ce trebuie pentru a avea un adevărat film de acţiune. Toate bune şi frumoase, dar pe parcurs intră în cadru tot felul de persoane care, ce să vezi?, se apucă să facă exact ce ziceau potentaţii că o să facă: încep să se ia la harţă cu forţele de ordine. Ba aruncă cu garduri metalice în dânsele, ba cu pietre, ba chiar şi cu cocteiluri Molotov, acestea din urmă distribuite dintr-o maşină misterioasă, care nu-i de găsit.
Ei, si aici intervine imaginaţia scenaristului: pentru a nu avea un film banal, în care cei în uniforme îi iau pe sus pe ăia care dau cu pietre şi îi lasă pe ceilalţi în pace, lucrurile se întâmplă fix pe dos. Adică, îi lasă în pace pe golani, nu arestează nici măcar unul dintre ei, dar, în schimb, se apucă şi să-i caftească zdravăn pe cei paşnici şi să dea cu grenade lacrimogene şi gaze în ei. Ăsta ar cam fi mijlocul filmului.
Pe urmă, tot la televiziune, apare ministrul de Interne (tot pentru coloratură, în rolul ministrului eu aş propune tot o actriţă, şi tot blondă), care zice că totul a fost în regulă şi că forţele de ordine şi-au făcut bine treaba. Totuşi, pe la spitale se înghesuie persoane care au mâncat bătaie şi au îngiţit gaze, iar procuraturile primesc sute şi sute de plângeri împotriva celor cu uniformă. Şi potentaţii continuă să facă câte ceva: anunţă că vor să înfiinţeze o comisie de anchetă. (Pentru această secvenţă, eu aş propune ca unul dintre actori – pentru coloratură, unul cu mustaţă – să rostească memorabila frază ce aparţine moştenirii politice a ţării respective: “Dacă vrei să îngropi o problemă, mai fă o comisie”.) Ăsta ar putea fi finalul filmului.
Evident, ca în oricare scenariu de film, şi în acest caz orice asemănare cu persoane sau fapte reale este pur întâmplătoare.

Viorel Dădulescu