Un război rece sau… apă de ploaie?!

ILIE CĂLIAN

„Istoricul” summit al NATO pare să fie un compromis între anumite capete înfierbîntate şi cele temperate, care doresc evitarea unui conflict major la marginea de Răsărit a Europei. Desigur, spaima unor ţări ex-sovietice sau vecine ale URSS, care se simt ameninţate de politica federaţiei Ruse, este explicabilă. Ţările Baltice, de exemplu, dar şi Polonia, pot lua în calcul posibilitatea ca Uniunea Rusia – Belarus, deocamdată ţinută în congelatorul proiectelor, să nu se transforme peste noapte în realitatea unei Rusii şi mai mari, şi mai constrîngătoare. Iar în privinţa Ucrainei, acest stat are fragilitatea sa structurală, despre care s-a tot discutat şi care este chiar ea un motiv de îngrijorare pentru occidentali, dar şi pentru vecinii din Vestul Ucrainei (Polonia, Cehia, Slovacia, Ungaria şi România), care s-ar vedea într-o situaţie delicată, dacă ar fi puse să se pronunţe în legătură cu soarta unor posibile “cioburi” teritoriale rezultate din descompunerea explozivă a Ucrainei. Întrebarea care ar trebui să se pună este dacă aceste state, inclusiv România, au planuri B şi C, sau chiar D, în cazul în care evenimentele vor scăpa de sub control, adică vor evolua altfel decît şi-au imaginat şefii de stat şi de guvern prezenţi la summit.

Spuneam că, cel puţin din ceea ce ştim în urma documentelor şi declaraţiilor publice, s-a ajuns la un compromis. De fapt, singura voce stridentă de pînă acum a fost aceea a lui Băsescu, care cerea ca România să înarmeze Ucraina, plasîndu-ne ţara pe lista a ceea ce Moscova a anunţat că vor fi consideraţi inamici. Desigur, membrii NATO au hotărît să ia măsuri ferme – dar, totodată, să caute pacea şi nu războiul – nici măcar unul rece. Pentru că, în ultimă instanţă, dacă cinci ţări au primit “statut special” în relaţiile cu NATO, ar trebui să ne atragă atenţia faptul că Organizaţia Atlanticului de Nord nu a vizat doar sau în special Rusia: Australia e tocmai pe partea ailaltă a lumii, iar Iordania este o ţară… musulmană, la doi paşi de noul şi, poate, mai nebunescul focar de război – acela al aşa-zisului Stat Islamic de pe teritoriul Irakului şi Siriei. Or, în privinţa acestuia ar trebui să aibă un cuvînt de spus chiar şi Rusia.

Desigur, ideea creării a unei forţe de reacţie rapidă şi amplasarea unor forţe ale NATO în Est (inclusiv în România, poate o forţă aeriană aci, lîngă noi, la Cîmpia Turzii) naşte, inevitabil – cel puţin la prima vedere – convingerea că toate acestea (şi alte măsuri de întărire a puterii NATO, inclusiv creşterea bugetelor militare la minim 2% din PIB) vizează preîntîmpinarea unei agresiuni a Rusiei asupra ţărilor din Estul Europei. În ce mă priveşte, nu am argumente pentru a susţine ideea că Rusia îşi doreşte o confruntare militară cu NATO. Mai degrabă aş zice că Moscova profită de prilejul de a întinde coarda pentru a-şi atinge nişte obiective pe care le urmărea de multă vreme. Şi s-ar putea să mai fie şi altele – unele greu de acceptat de către noi, care nu putem considera drept “normală” logica imperială, care nu dispare chiar aşa de uşor. (Dar, oare, este mai condamnabil, panrusismul unora decît încăpăţînarea altora de a reface “Ungaria Mare”?!) Totuşi, pentru acestea Rusia nu şi-ar permite declanşarea unui război cu NATO: disproporţia de forţe este mult prea mare.

Iar dacă, totuşi, Moscova ar hotărî să rişte un război, atunci, cu siguranţă, pentru ţările din apropierea sa nici forţele de reacţie rapidă, nici bazele militare permanente ale NATO n-ar prea fi de folos: pînă să se ajungă la pace între cei “mari”, aceste ţări vecine Rusiei ar fi distruse. Acesta este, pînă la urmă, singurul motiv pentru care mă întrebam dacă ţările vecine Rusiei au şi planuri B, C sau D pentru viitorul evoluţiei conflictului ruso-ucrainian. Zic asta pentru că nu-mi pot explica un fapt: Guvernul anterior al Ucrainei solicitase un ajutor financiar Uniunii Europene – ajutor care i-a fost refuzat, astfel că Kievul a avut atunci motive ca să se retranşeze către Moscova – dar, apoi, UE a acordat ajutoare Ucrainei, iar acum NATO i-a promis acesteia o sumă uriaşă (15 miliarde de euro!), pentru a-şi întări capacitatea militară. Nu era mai simplu să se dea atunci Ucrainei suma solicitată şi să evite complicaţiile de azi?! Sau – vorbeşte Diavolul din mine – chiar toate acestea erau planificate mai dinainte?!…