Un gând

Nu se poate să trăim numai în întuneric. Să aflăm de la alţii că ”afară” există şi o altfel de viaţă. Puţini, foarte puţini au reuşit să afle în direct. 4-5 milioane din cei plecaţi (definitiv?), 1 poate 2 milioane care îşi permit şi încă o cifră cunoscută pe care-i interesează şi fac efortul să înţeleagă.N

Ce ne deosebeşte de alţii?

Nimic. Răspunsul este simplu, doar că trebuie nuanţat. Pentru că, realitatea imediată arată că, totuşi, nu avem dreptate. Suntem oameni, cu bune şi cu rele, avem tot felul de calităţi şi vicii, muncim sau ne furăm singuri căciula… Ca ei. Cei din lumea de la Vest de noi, care, cu bunele şi relele toate câte sunt, o duc altfel. Fac din lumea lor o lume şi mai frumoasă, pun în locul urâtului un altfel de frumos şi, în felul acesta, viaţa pare mai lungă, bucuriile mai consistente, aventura umană mai lesne de trăit. Trebuie să existe – mi-am zis – trebuie să existe un ceva, un număr magic, o idee, un gând, poate, care să concentreze tot acest bine (aparent câteodată, dar b i n e!) care îi face pe ei, să se bucure altfel decât noi de tot ceea ce realizează omul.

Nu pretind că am găsit secretul.

Sau că ar exista vreun secret. Spun doar că există o serie de factori care, coroboraţi cu măiestrie, aduc acel plus la care visează tot omul din Est. Şi dintre toate am ales acea coagulare a comunităţii într-o singură vrere: dorinţa de mai mult, mai frumos, mai trainic. Dincolo de politică, bogăţii, jafuri, manipulări există în lumea occidentală acel simţ al comunităţii care modelează. Şi nu lasă nici un fel de la abaterea de la ţinta fericirii vremelnice, desigur. Cât trăieşte, omul din Vest a învăţat că trebuie să lupte pentru ca frumosul să înstăpânească locul. Şi nu-l lasă pe vecinul de peste gard să devieze de la acest gând. Îl ajută, cu orice sacrificiu, pentru ca acesta (mai leneş, mai nepriceput, mai şmecher) să ajungă la numitorul comun al bucuriei de a trăi.  Nici politicul, nici administraţia, nici fratele, dar nici necunoscuţii din jur nu te lasă să depozitezi balega în spatele grajdului; nu îngăduie să-ţi reverşi udul în spatele casei; nu îngăduie galinacee în curtea din faţă… Un Nu care, în timp, devine frumos, optim şi înduioşător de frumos. Dacă uiţi că o casă se construieşte cu liniarul, şublerul sau compasul, dacă îţi scapă cumva că nu se aruncă pe jos cu resturi de nici un fel, dacă nu vrei sau nu poţi să modelezi din urât un ceva care să sfideze armonia eşti pierdut. Pentru că intervine comunitatea. Şi, încet dar sigur, te elimină.Nu munceşti? N-ai ce căuta printre cei care fac şi dreg. Minţi? Ceilalţi îţi arată că adevărul e mai preţios decât orice devianţă. Ai în genă microbul şmecheriei? Opintesc ceilalţi să-i arate calea. Dacă eşti abătut, te iau concetăţenii de mână şi nu te lasă până ce nu-ţi zăresc zâmbetul.

Pentru toate aste, însă, şi încă multe altele, e nevoie de conducători  care să ştie. Să vrea. Şi să canalizeze albia spre împlinirea colectivă.

Şi a fiecărui ins al comunităţii.

RADU VIDA