Un buchet de zombile

Îmi asum greșeala din titlu, pentru că nu face rău nimănui, nici nu aduce atingere la onoare, și sunt cu gândul la ziua de mâine, ca și când celelalte 364 de zile nu ar trebui de drept și de fapt să aparțină tot femeilor.
Pentru a face face viața mai credibilă și mai comestibilă, o samă de oameni care se plictisește cumplit și e plătită pentru asta, a inventat o sumedenie de sărbătoriri năstrușnice, începând cu coada veveriței și terminând cu bocancul cenușăresei, de parcă s-au terminat oamenii pământului.
Parcă văd ce înghesuială o să fie pe sticlă cu urările tuturor nebărbieriților, adresate cu prilejul zilei femeii, vorbe ipocrite pe care nu le cred nici până la ușa băii.
Vreau să mă ocup însă, de o altă problemă care va fi din nou prezentă între mizeria sărbătorilor noastre politice și realitatea parlamentară mânuită de o cleptocrație lucrativă și cinică.
Mi-a fost sugerată o idee, pe care vreau s-o dezvolt, aplicată: bugetul este ca o cămară, unde se pune, se depune și se scoate, după nevoi, după priorități, dar mai ales, după posibilități.
Ei, bine, cămara asta a noastră, nu a fost niciodată burdușită cu de toate, pentru că luând și dând, să stâmperi nevoile și foamea, să mai și rămână, plus că, după aceea, trebuie să produci și să completezi ce a rămas în cămară, pentru cina de mâine-seară.
Boon: a venit PSD-ul, a scos și a început să dea, cum zisese și tot zicea, să dea, a tot dat, rație dublă, triplă, până i s-a luat cheia.
PNL-ul, dornic și el, să aibă cheia și cămara, a promis că va da, cât s-a dat, dar uite că rafturile se cam goliseră, și atunci s-a împrumutat, a cumpărat, dar nu a ajuns și vrut să reducă rațiile, dar PSD-ul indignat, îngrijorat de viitorul bieților cetățeni, începu a strigare: vedeți, dacă noi mai eram vă dădeam!
Dar din ce să mai dai, dacă nu mai ai, doar ici-colo, pe câte un raft, câte ceva, nici pe-o măsea, ce … mărirea mea, cu 40% !?
Alte biruri? Nu-s destule? Sigur, puteai să mai umpli niște rafturi, dacă tăiai niște pensii, niște lefșoare, idee aflătoare, în programul de guvernare, dar cum s-o faci, căci majoritatea are pâinea și cuțitul, și a păstrat șiretul pe care purtase cheia la gât.
Cam simplistă explicația, știu, chiar diletantă, dar când îți vin specialiștii în studiouri și bagă termeni, cifre, formule, fără să traducă, lelea Ana, lelea Floare și bărbații din dotare, grosul colo, la votare, nu pricep de ce îi doare, la cărunta pensioară cât se vinde pe afară, din iubita țărișoară.
Ce mai este prin cămară, ce să dai, de un’ să iei? Doar urme de șoricei.

Cornel UDREA