Un alt început…

Ilie CĂLIAN

Întîmplarea a făcut ca ziua de ieri, ajunul a 25 de ani de la “plecarea” dictatorului Nicolae Ceauşescu, să fie şi ziua în care a “plecat” micul său imitator, Traian Băsescu. De fapt, acesta a realizat o performanţă unică în istoria României: niciodată spiritul de mahala nu a ajuns pînă la nivelul suprem în stat: niciodată nu a ajuns într-un asemenea post o persoană care să “îmbine armonios” cabotinismul cel mai penibil (“Petre, eşti cel mai bun!”, “Dragă Stolo!”, “Adio, PDL!”, lacrimi de crocodil, dar şi jigniri şi insulte groase) cu încălcarea Constituţiei şi feluritelor legi, dar şi cu şantajul şi concentrarea puterii, fără a neglija nicio clipă “cultul personalităţii”.

N-aş fi amintit, astăzi, de Traian Băsescu, dacă, în lunga sa retrospectivă a “succesurilor” sale nu s-ar fi referit şi la presă – şi nu oricum, ci cu o mare dragoste faţă de independenţa presei. Zicea Băsescu, duios, cum că activitatea de presă ar trebui să aibă alt regim fiscal, mai puţin împovărător şi nu identic cu al producătorilor de bunuri de consum, un regim fiscal care să-i elibereze pe patroni de grija obţinerii de venituri cu orice preţ. Sînt întrutotul de acord şi nu cred că este necesar să explic de ce presa, literatura, arta ar trebui să fie privite de fiscalişti altfel decît producţia unor obiecte oarecare. De altfel, în aceşti 25 de ani ziariştii au făcut demersuri în acest sens, dar fără a fi reuşit ceva. Dar cum se face că, după zece ani de preşedinţie, Băsescu şi-a amintit abia acum această temă?! Cum se face că l-a apucat aşa, deodată, o mare dragoste faţă de presă tocmai pe el, care, în calitate de şef al CSAT, a inclus presa între factorii care ameninţă securitatea ţării?! După ce a făcut acea ticăloşie, vine acum, în ajunul plecării de la Preşedinţie, să plîngă pe umerii ziariştilor. Nu e doar un simplu cabotinism. Chiar el a recunoscut că, odată intrat în Opoziţie, va face demersuri – probabil, prin Parlament – în acest sens. Şi, desigur, se aşteaptă să fie aplaudat de toţi ziariştii de la “ţiganca împuţită”, la şefii marilor trusturi de presă. Mi-e scîrbă!

Dar mă gîndesc că, poate, aşa ceva nu se va repeta. Pe de o parte, pentru că societatea românească şi-a creat o cantitate de anticorpi politici, care, sper, vor respinge orice încercare de reconstituire a acestui tip de autoritarism, cu înclinaţii spre dictatură. De altfel, este posibil ca reformarea Constituţiei să conducă la dezbateri ample, în urma cărora populaţia să se pronunţe mai clar, să aleagă între o republică prezidenţială de tipul celei americane (în care preşedintele este, de fapt, prim-ministru) sau o republică parlamentară, aşa cum sînt majoritatea statelor din UE. Pe de altă parte, s-a schimbat ceva şi în Uniunea Europeană, care s-a cam lămurit cu tipul de preşedinte pe care l-am avut. În fine, avem motive să credem că, dintr-o mulţime de cauze noul preşedinte, Klaus Iohannis, nu va fi copia lui Băsescu. Cel puţin avem satisfacţia că-i lipseşte mahalagismul. În privinţa disponibilităţii la intrigi politice, felul cum l-a scos din joc pe Crin Antonescu ne-ar putea face să credem că se pricepe să exploateze şi conjuncturile, şi slăbiciunile unor oameni. Vom trăi şi vom vedea…