Umbra rece ce-o purtăm

Radu VIDA

Nu ne prea pasă.

Şi, din această cauză, facem pe stăpânii. Cei răi, desigur. Aruncăm, distrugem, eliminăm, omorâm. Da! E vorba de noi, oamenii. Şi, asta, nu aşa, în general. Ci concret, fiecare dintre noi.

La început am zis că sunt simple exageraţiuni. Din dorinţa de a avea un loc de muncă, bani din sponsorizări interne şi internaţionale, precum şi venituri guvernamentale. Dar nenumăratele semnale de alarmă mi-au atras atenţia asupra unui fenomen aflat în plină desfăşurare. Şi care, pe zi ce trece, se amplifică. Se adaugă la nepăsarea noastră faţă de mediul în care trăim.

Mediul înconjurător, vreau să zic.

The World Wide Fund a venit şi la noi în ţară. Cică să ne înveţe să ne protejăm sau, mai exact, să protejăm ceea ce avem. Şi avem! Şi munţi, şi păduri, şi ape, şi … M-am întrebat adesea ce nevoie e de atâta tevatură, din moment ce la noi, de bine de rău, trăiesc lupi, vulpi, căprioare… animale care, în Vestul civilizat au dispărut cu desăvârşire. Şi nu se mai găsesc decât în – e adevărat! – cochete şi excelent întreţinute grădini zoologice. Ne atacă ursul la drumul mare, iar iepurii săgetează orice drum mai lăturalnic din peisaj; păsări nenumărate şi din specii care altădată nici cu gândul le cuprindeai, sosesc şi pleacă din ţara noastră. Şi se simt bine. S-au adaptat. Şi convieţuiesc cu omul; are balta peşte, vorba aia, şi când nu are programele de repopulare îşi ating eficienţa maximă, în aşa fel încât tot omul, pescarul vreau să spun, are ce prinde în undiţă.

Cu toate acestea…

O ramură a WWF, cum spuneam, acţionează şi la noi în ţară şi acţionează în varii forme pentru protejarea mediului în Munţii Carpaţi, de-a lungul liniei Dunării, precum şi în Deltă. De ce? Pentru că şi noi am început să avem probleme cu numărul de urşi din pădurile noastre, cu înmulţirea sturionilor, cu… Şi, dacă nu avem grijă, vom ajunge ca alţii: vom vedea în cărţi ce de faună şi floră minunată are/a avut Pământul.

Organizaţia mamă a The World Wide Fund (cu sediul în Elveţia) şi-a publicat raportul anul şi perspectivele sunt dintre cele mai sumbre. Că nu le vedem?! Nu conştientizăm?! E pentru că fiecare dintre noi are propriile griji, propriile frustrări, propriile interese. Şi, în acest fel, scapă esenţialul pentru totalitatea lumii în care trăim: degradarea constantă şi accelerată a mediului natural.

Raportul despre care vorbeam este unul serios. Vast. Şi cu observaţii dintre cele mai pertinente. Iar concluziile spun că, faţă de anii ’70 ai secolului trecu (aducă în mai puţin de 50 de ani) numărul animalelor sălbatice a scăzut cu 58 la sută. Motivul? Creşterea populaţiei şi a activităţilor umane. Haotice. Dezordonate, aş adăuga. Iar o frază scurtă sintetizează dezastrul: „Animalele sălbatice precum şi pădurile, râurile, oceanele constituie baza diversificării ecologice. Dacă acestea dispar, aerul, apa şi clima nu vor mai exista”.

Încet, dar sigur, vorba lu’ Shakespeare.