Umbra luminii -Pilde din carantină-

La ce bun, să mai adaug și eu pleonastic, opiniile mele la ceea ce știți deja foarte bine, ați văzut, ați auzit, ați simțit, pe pielea dumneavoastră. Ceea ce se întâmplă acum în țară, este o imensă acumulare de neștiință, de incompatibilități, de stângăcii mentale, de pricepere și de aplicare. Este rezultatul nemijlocit al faptului că politicul a înlocuit toate valorile productive, expertiza, și se străduiește să modeleze mintea poporului ajuns populație, după chipul și asemănarea sa. Astăzi am să vă prezint două scurte încercări epice, cu valoare de parabolă. Fiecare va înțelege ceea ce îl îndeamnă sufletul conștiinței.
*
…și când s-a năpustit haita de oi și miei, setoasă de sânge nevinovat, asupra bietei turme de lupi, să fi văzut acolo măcel: lupii scheunând, încercau să scape cu fuga, da erau repede ajunși și răpuși!. Apoi haita s-a oprit la păscut, behăind, încă, răgușit, amenințător, cu un tremur nestăpânit al blănii…
Un singur lup a înșelat vigilența haitei și a scăpat cu viață, dar nu i-a fost deloc ușoară: nici copiii, cei mai mici și mai mucoși nu îl credea, ba mai mult, îi dădeau cu tifla: ia spune, cum a fost când cu năvala, turmei de oi, la miez de noapte? și se puneau pe râs, de se auzea în tot satul. Oamenii îi mai dădeau câteva ceva de mâncare, dar câinii îl mârâiau de la distanță, rușinați pentru povestea acelui lup în blană de oaie.
Într-o dimineață, l-au găsit fără suflare, într-o livadă, cu o rană urâtă la gât. Nu departe de el păștea o oaie. Nici până în ziua de azi oamenii nu au putut să își explice moartea lupilor de la stână. Despre cel găsit mort în grădină nu mai povestește nimeni.
*
Laicul, privind „Cina cea de taină”, murmură, privind atent în jur: „Cam slăbuț bufetul suedez!”
Dacă spune „Nu cred că există Dumnezeu”, aduce ca argument și îl somează pe credincios „Dovedește-mi că există!” Eu nu trebuie să argumentez, eu cred și în numele credinței mele îmi așez, îmi rânduiesc și rugăciunea și relația mea cu Cerul.
Ei, bine, laicul nostru, într-o situație-limită, s-a trezit vorbind tare, deloc murmurat: „Doamne-ajută!” S-a petrecut cumva o minune cu acest om atât de puternic pe negația sa, și pe reducerea Lui Isus la un film propagandistic și patetic, în opinia lui? Nu! A rămas același, dar a constatat evidența, și anume că în ADN-ul său, circulă Credința, dintr-o vreme când creștinismul era copil. Peste arcul de timp, milenar, i s-a trasmis în sângele vieții, încrederea în ajutorul lui Dumnezeu, generos și discret.
Laicul nostru este surprins, după o ploaie strașnică, ieșind dintr-o biserică. La privirea întrebătoare a celui care l-a văzut, răspunde repede și sigur de sine:
– A! M-am adăpostit de ploaie!
– Dar de ce nu ai folosit umbrela pe care o ai pe braț, uscată? Doar locuiești la doi pași de aici!
A încercat un zâmbet mic, dar nu i-a reușit. A plecat, fără să răspundă la salut, fără să întoarcă, măcar o dată, capul. Da, fusese în biserica Domnului, Îi ceruse ceva, avea un necaz, pe care nu l-a putut rezolva cu oamenii. Ca să ceri, ca să fii cinstit și acoperit, când ceri, trebuie întâi să dăruiești. Ce anume? Credința.
Cred că ați observat, dragii mei, că nici o televiziune nu seamnănă cu cealaltă, de parcă ar fi din altă țară, de pe altă planetă, și lucrul acesta ar trebui să vă dea de gândit, și să aveți răbdare, până în ziua când după închiderea cortinei veți afla și numele autorilor, ai regizorilor acestei piese lăsată în coadă de pește.