Trai, neneacă…

ILIE CĂLIAN

Printre caracteristicile românului, una este hazliu contradictorie: plăcerea de a se plînge în legătură cu cît de greu o duce şi cu lipsa banilor – dar şi plăcerea de a se fuduli. În ţări ceva mai către Apus, a te plînge cunoscuţilor şi necunoscuţilor că n-ai bani, că o duci greu este mai mult decît jenant: înseamnă să recunoşti că eşti incapabil, că nu eşti pregătit profesional, ori că eşti leneş, nu-ţi place munca ori eşti incapabil să te încadrezi într-un colectiv de muncă. La noi e invers: oamenii au o satisfacţie secretă în a se plînge. Probabil e o reminiscenţă de pe vremea cînd iobagul ori sluga obişnuia să se plîngă mereu – justificat sau nu, dar cu speranţa că îl va îmbuna pe stăpîn, iar acesta îi va face o favoare. Pe de altă parte, acelaşi fost iobag sau fostă slugă, odată devenit “om liber”, a început să se fudulească, transformat într-un boier-Kitsch.

Acum, după nişte statistici internaţionale, românii au ajuns să-şi împartă cu englezii locul întîi la cheltuielile de Crăciun. Supuşii Majestăţii Sale britanice alocă cea mai mare sumă – iar românii – cea mai mare proporţie din venitul lor pe o lună de muncă. Aşadar, fudulia cîştigă: şi nu doar în proporţia din venit, ci şi în risipă – fiindcă, după alte statistici, am ajuns din urmă occidentalii la mîncarea cumpărată, preparată şi aruncată, pentru că prisoseşte. Se zicea despre români (şi, probabil, se mai poate zice) că sîntem un popor flămînd sau flămînzit de secole. Camil Petrescu are o pagină superbă despre sensul cuvîntului pîine: i-am dat o pîine, l-am pus în pîine, pîinea e sfîntă etc. – într-o ţară de mămăligari, cu lanurile de grîu pregătite pentru a da pîine altora… Acum nu e vorba despre o foame fiziologică, ci despre una psihică, transformată în fudulie.

Dacă ar fi să facem un raport între cît producem, cît consumăm, cît acumulăm, cît investim – la nivel individual şi la nivel de ţară -, am constata că am devenit veritabile exemple a ceea ce se nu-meşte societatea de consum, dar în sensul rău al termenului, întrucît consumul este, în realitate, cam prea ridicat faţă de productivitate.
Ne-ar prinde bine oarece cumpătare… Ce-i drept, risipa se manifestă deopotrivă la nivel individual şi la nivel statal: între ce aruncă omul la tomberon şi ce aruncă statul nu este, în principiu, nicio diferenţă de responsabilitate şi cumpătare.

Anul care aproape a trecut este un bun exemplu pentru ceea ce am spus: statul s-a întrecut pe sine în a ne mări şansele de consum. Au crescut veniturile pe diverse căi – şi nu mă gîndesc doar la salarii, ci şi la reducerea TVA, care va continua, extinzîndu-se de la principalele produse alimentare la toate celelalte, care vor avea TVA de 20%. Apoi, creşterea salariilor bugetarilor cu 10%, fiindcă, cică, bugetul permite ca Guvernul să fie generos cu oamenii săi (după ce a început burduşirea buzunarelor marilor demnitari, cu preşedintele ţării în frunte). Şi, pen-tru ca toată lumea să fie fericită, după ce au crescut nu doar salariile parlamentarilor, ci şi pensiile speciale ale acestora, dar şi ale celorlalţi “aleşi ai neamului”, de la primari, la preşedinţi de consilii judeţene, aşadar, pentru ca să fim fericiţi de sărbători şi să cheltu-im în contul sporurilor viitoare, s-a propus şi creşterea salariului mi-nim pe ecomomie la 1.200 de lei (că doar acest plus nu-l dau din bu-zunarul lor nici membrii Guvernului, nici parlamentarii, ci urmează să-1 dea patronatul din economia reală).

Nu mă supăr pe capra vecinului, dar mă întreb cum se poate ca, în timp ce se tot tărăgănează reformarea legii salarizării generale, se găsesc portiţe pentru salarii speciale şi pensii speciale. Mi se pare că aici nu mai este vorba despre simpla fudulie a consumului, ci des-pre un calcul ticălos: cînd se va pritoci acel sistem unic de salariza-re, anumite categorii se vor afla niţel mai sus, iar “un drept cîştigat nu poate fi retras” – aşa că trai, neneacă, pe banii statului, produşi de cei din economia privată… Presupun că şi în legătură cu toate as-tea se vor fi făcut oareşce studii de fezabilitate – că am auzit cum că au descoperit cei de la Curtea de Conturi că s-ar fi prăpădit circa 32 de milioane de euro doar pe studii de fezabilitate pentru proiecte ca-re nu s-au pus în lucru. Dacă e aşa, atunci măcar studiile despre creşterea veniturilor şi consumului să nu se fi făcut degeaba.